Flacari gemene (EM)

Inima eu mi am deschis
Spre iubirea mea celesta
Din eternitate.
Impreuna vom zbura
Spre zarea albastra
In oceanul de iubire
Al Unicului.

.

.

.

.

.
.
.
.
.
Vino Iubire Celesta
Te stept cu dor nespus,
In lumea de Lotusi Divini
Sa pasim de mina.
Doua stele sclipitoare,
Intr- o inima sa fim
Uniti pentru vecie,

Prin portaluri noi vom trece
Mindre pasari Phoenix,
Plutind in zbor planat
Prin universuri, constelatii,
Spre Soarele Central,
Visul nostru sa implinim
In Iubire pura.

Profetul - Crima & Pedeapsa (Kahlil Gibran) 3

Atunci unul dintre judecătorii cetăţii zise: „Vorbeşte‑ne despre Crimă şi despre Pedeapsă.”
Şi el răspunse, zicând:
„Acestea se întâmplă când judecata voastră rătăceşte în vânt,
Fiindcă numai din nesocotinţă aduceţi prejudicii altora şi deci, vouă înşivă,
Iar pentru aceste prejudicii trebuie apoi să bateţi la uşile dregătorilor şi să aşteptaţi în dispreţ.

Precum Oceanul este Eul vostru divin:
El rămâne pururi imaculat
Şi asemeni etherului el nu‑şi desfăşoară decât aripile.
Ca Soarele este Eul vostru divin,
El nu cunoaşte drumurile cârtiţei, nici nu caută ascunzătorile şarpelui.

Iar Eul divin nu e singur în firea voastră:
Multe în voi sunt omeneşti, dar multe nu sunt încă ale omului
Ci se arată asemenea unui pigmeu diform, care merge buimac, prin ceaţă în căutarea propriei sale deşteptări.
Acum, despre omul din voi aşi vrea să vorbesc,
Fiindcă omul, iar nu Eul vostru divin şi nici pigmeul rătăcind prin ceaţă, este cel care cunoaşte crima şi pedepsirea crimei.
Adesea v‑am auzit vorbind despre cel care comite un lucru rău ca şi cum nu ar fi unul dintre ai voştri, ci un străin printre voi, un intrus în lumea voastră.
Ci eu vă spun că, precum cel sfânt şi cel drept nu pot să se înalţe deasupra a ceea ce este mai înălţător în fiecare dintre voi,
Tot astfel şi cel rău şi cel slab nu pot cădea mai jos decât ceea ce aveţi mai josnic fiecare dinte voi,
Şi precum o singură frunză nu se ofileşte decât cu tăcuta învoire a întregului arbore,
Tot astfel răufăcătorul nu poate să comită crima decât cu consimţământul secret al vostru, al tuturor.
Fiindcă, asemeni unei procesiuni, înaintaţi împreună spre Eul vostru divin,
Voi sunteţi drumul, dar şi drumeţii.
Iar când unul dintre voi cade, acesta‑i pentru cei care sunt în urma lui, prevenindu‑i că o piatră le împiedică trecerea.
Da, dar el cade şi pentru cei aflaţi înaintea lui, care, cu toate că au pasul mai iute şi mai sigur, nu au înlăturat piatra din cale.
Şi iată încă de ce cuvântul trebuie să apese greu pe cugetele voastre:
Cel ucis nu rămâne nevinovat faţă de propria‑i moarte,
La fel cum cel prădat nu‑i nevinovat că a fost jefuit,
Şi cel drept nu‑i neştiutor de fărădelegile celui rău,
Iar cel care are mâinile curate, nu rămâne nepătat de fapta trădătorului.
Da, vinovatul este uneori victima ofensei
Şi, mai adesea, condamnatul suportă pedeapsa şi pentru cel nevinovat ca şi pentru cel fără de cusur.

Fiindcă nu puteţi despărţi pe cel drept de cel nedrept, nici pe cel bun de cel rău,
Amândoi stau în faţa Soarelui asemenea firelor, alb şi negru, întreţesute,
Iar când firul negru s‑a rupt, ţesătorul controlează întreaga ţesătură şi, de asemenea, războiul de tesut.

Dar dacă unul dintre voi încearcă să judece o soţie infidelă,
Să pună atunci în balanţă şi inima bărbatului acesteia şi, astfel, să‑i măsoare cu grijă sufletul,
Şi, la fel, cel care vrea să‑l biciuiască pe ofensator, să privească şi în sufletul celui ofensat,
Iar dacă cineva dintre voi pedepseşte în numele dreptăţii, împlântând securea în copacul răului, să ia aminte şi la rădăcini,

Va găsi, acolo‑n adânc, rădăcinile binelui şi ale răului, ale purtătorului de fructe şi ale celui sterp, imbrăţişându‑se în inima tăcută a pământului.

Iar voi, judecători, care vreţi să fiţi drepţi,
Ce judecată veţi pronunţa împotriva celui care, cu toate că cinstit cu trupul, este hoţ în sufletul său?
Ce pedeapsă veţi hotărî celui care răpune trupeşte pe cineva atunci când el însuşi este vătămat sufleteşte?
Şi cum veţi urmări pe cel care prin faptele sale se arată a fi de rea credinţă şi opresor,
Dar el însuşi, la rându‑i, este jignit şi batjocorit?

Şi, cum veţi pedepsi pe cei a căror remuşcare este deja mai mare decât răul comis?
Remuşcarea nu este oare pedeapsa dată, astfel, chiar de legea căreia voiţi a‑i sluji?
Totuşi, nu puteţi pune remuşcarea pe seama celui vinovat, nici să o scoateţi din inima vinovatului.
Fiindcă, de la sine, remuşcarea va ţipa, în tăcerea nopţii, pentru ca oamenii să se trezească şi să se privească în faţă.
Iar voi, cei care voiţi a înţelege dreptatea, cum veţi reuşi aceasta, dacă nu veţi privi toate faptele în plină lumină?

Atunci numai veţi pricepe că cel drept şi cel decăzut nu sunt decât un singur om stând drept în crepusculul dintre noaptea eului‑pigmeu şi ziua eului‑divin si că piatra unghiulară a templului nu‑i cu nimic mai presus decât cea din adâncul temeliei”.

Profetul - Casatorie, Copii (Kahlil Gibran) 2

Atunci Almitra vorbi din nou: „Dar despre Căsătorie, Stăpâne?”
Şi drept răspuns, el zise:
„V‑aţi născut împreună şi împreună veţi rămâne pentru totdeauna.
Veţi rămâne împreună până ce albele aripi ale morţii vă vor împrăştia zilele.
Da, veţi fi împreună până şi în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.
Dar este bine să existe spaţii în acest împreună al vostru.
Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.

Iubiţi‑vă unul pe altul, dar nu faceţi din Iubire o oprelişte,
Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.
Umpleţi‑vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr‑o singură cupă.
Împărţiţi‑vă pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.
Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi‑vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.

Dăruiţi‑vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,
Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile
Şi ţineţi‑vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,
Căci coloanele templului înălţate‑s la anume distanţă,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.”

Iar o femeie care purta un prunc în braţe spuse: „Vorbeşte‑ne despre Copii”.
Şi el glăsui:

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să‑i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi
Pe drumul nesfârşirii. Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile‑i să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”

Profetul - Iubire (Kahlil Gibran) 1

„Ziua plecării mele trebuie să fie cea a culesului roadelor?
Oare nu se va spune că înserarea nu‑i, în fapt, decât răsăritul meu?
Şi ce îi voi dărui celui ce şi‑a lăsat plugul în mijlocul ogorului, sau celui care a oprit roata teascului său?
N‑ar trebui, oare, ca inima mea să devină pomul greu de fructele pe care să le culeg spre a le împărţi acestora?
Şi n‑ar trebui, deci, ca dorinţele‑mi să ţâşnească asemenea izvorului, spre a le putea umple cupele?
Sunt eu o harpă pe care mâna celui Puternic să o poată atinge, ori un fluier prin care suflarea‑i să cânte?
Or, eu nu sunt decât un căutător de tăceri şi ce comoară am găsit în tăcerile mele, pe care să o împart cu încredere?
Dacă astăzi este ziua culesului roadelor, în care câmpuri mi‑am aruncat sămânţa şi în ce anotimpuri uitate?
Şi dacă, într‑adevăr, a sosit vremea să‑mi ridic lampa, nu flacăra mea va arde aici.
Goală şi întunecoasă voi înălţa lampa mea,
Iar paznicul nopţii o va umple cu ulei şi tot el o va aprinde…”
Acestor gânduri le dădu glas. Însă multe îi rămăseseră în inimă, nerostite. Fiindcă lui însuşi nu‑şi putea revela taina cea mai adâncă.
Şi când intra în cetate, mulţimea îl întâmpină strigându‑i numele ca într‑un glas,
Iar bătrânii cetăţii înaintară şi spuseseră:
„Nu te îndepărta de la noi,
Tu, care ai fost splendoarea amiezii luminându‑ne amurgul, tu, care cu tinereţea ta, ai dăruit visuri visului nostru,
Tu nu eşti, printre noi, nici străin, nici oaspete, ci fiul nostru cel preaiubit;
O, fie ca ochii noştri să nu fie lipsiţi de chipul tău.”
Iar preoţii şi preotesele îi ziseseră:
„Nu lăsa valurile mării să ne mai despartă de aici înainte, iar anii pe care i‑am petrecut împreună să rămână doar amintire.
Fiindcă tu ai umblat printre noi asemenea unui spirit şi umbra ta a revărsat lumină peste chipurile noastre.
Ce mult te‑am iubit! Ci dragostea noastră era mută şi ascunsă.
Dar acum iubirea noastră cu glas puternic te cheamă şi ar vrea să ţi se arate întreagă.
Deoarece aşa se întâmplă întotdeauna cu o astfel de dragoste: nu‑i cunoaştem adevărata adâncime decât în clipa despărţirii.”
Apoi veniră şi alţii şi îl implorară. Ci el nu le răspunsese nimic. Înclină doar capul; iar cei ce erau în preajma lui văzură cum lacrimile îi cădeau pe piept.
Şi împreună cu mulţimea, el se întoarse în marea piaţă din faţa templului.
Atunci ieşi din sanctuar o femeie pe numele său Almitra. Şi era o prezicătoare.
Iar el o privi cu adâncă duioşie, fiindcă ea fusese cea care, prima, îl urmase şi care crezuse în el din prima zi în cetatea aceea.
Şi ea I se înclină, zicându‑i:
„Profet al Domnului, în căutarea celor necuprinse, îndelung I scrutat orizonturile, pentru a‑ţi descoperi corabia.
Şi acum, iată, corabia ta a sosit şi trebuie să pleci.
Adâncă este aşteptarea spre ţara amintirilor tale, spre raiul arzătoarelor dorinţe, iar dragostea noastră nu ar vrea să te lege, nici nevoile noastre să te reţină aici.
Totuşi, înainte de a ne părăsi, am dori să ne vorbeşti şi să ne dezvălui câte ceva din adevărurile tale.
Iar noi le vom dărui copiilor, iar aceştia nepoţilor noştri şi ele nu vor pieri niciodată.
Fiindcă, în singurătatea ta, vegheat‑ai zilelor noastre şi, în veghea ta, ai ascultat suspinele şi râsetele somnului nostru.
Acum, arată‑te, dar, nouă şi vorbeşte‑ne despre tot ce ai descoperit, despre ceea ce se află între naştere şi moarte.”
Şi el răspunse:
„Oameni din Orphales, despre ce v‑aş putea vorbi dacă nu despre ceea ce vă învolburează acum sufletele?”
Atunci Almitra zise: „Vorbeşte‑ne despre Iubire.”
Iar el îşi înălţă capul privind mulţimea şi o tăcere adâncă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:

„Când Iubirea vă face semn, urmaţi‑i îndemnul,
Chiar dacă drumurile‑i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile‑i vă cuprind, supuneţi‑vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă‑n penaju‑i v‑ar putea răni,
Iar dacă vocea‑i vă vorbeşte, daţi‑i crezare,
Chiar dacă vocea‑i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându‑vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da Iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.
Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul Iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,
Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.

Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi: „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă: „Eu sunt în inima Creatorului”,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.

Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce sursurul în noapte‑şi cântă,
Să cunoşti durerea prea marii duioşii,
Să fii rănit de înţelegerea Iubirii,
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându‑te,
Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de Iubire,
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul Iubirii,
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.”

Lumea (EM)

La malul marii insorite
Doi copilasi se joaca in nisip.
Ei fac castele jucarii
Pentru placerea lor de-a construi.

Se balacesc in apa, cara scoici,
Sa pavoazeze noul fort.
Cu pietricele mii si mii
Paveaza drumul spre tarii.


Cind totul este terminat,

Ei admirau ce au lucrat.

Se invirteau tot topaind

In jurul fortului cladit.

.

Cind vine seara,

Se despart cu greu de joaca lor,

Stiind ca marea va lua

Castelul lor de jucarii.

Dar se ‘nveselesc pe data,

Ca maine vor porni din nou

La construit castele noi

Mai trainice si mai frumoase,

Ce din rai parca-s picate.

Dor de Sarmizegetusa (Dacian)

La Sarmizegetusa
toate sunt piatră.
Pământ şi copaci
şi frunze şi boltă
şi aer şi iarbă,
mereu, niciodată,
toate sunt piatră.

La Sarmizegetusa
pietrele grăiesc zăcând
şi dor tăcând.
În nemişcarea iluzorie
pornite spre veşnicie
mor în fiece clipă
renăscând în priviri
rodind tăcerea
care-aici înghite totul
care-aici naşte totul
care-aici doare totul.

La Sarmizegetusa
nu există pietre.
N-au existat vreodată.
Aici, altădată,
a sângerat un uriaş
şi peste boabele lui de sânge închegat
a căzut timpul
şi zace în neştire
de parc-ar fi un morman de pietre.
Adevăratele pietre
tac şi trec
şi fug şi-aleargă
în maratonul de milenii pe care stă bine-mersi istoria
în căutarea uriaşului uitat de timpuriu
de timp

în timp
în flamandul timp
în marele timp
în uriaşul timp
netimp
venit
şi-adus de-aiurea.

La Sarmizegetusa
se mai sfădesc uriaşi.
Din clipă în clipă
în fiece clipă
înfloresc pietrele
şi cresc şi cresc
strat cu strat
privire cu privire
fărâmă cu fărâmă
din timpul care se scutură
duşmănos şi darnic
şi zgomotos.



La Sarmizegetusa
pietrele cresc cu timpul
mai repede decât timpul
şi-l vor sparge odată
ca niciodată
trezindu-l din neştire.

La Sarmizegetusa
pluteşte-un dor de niciodată
şi e atâta tăcere
şi-atâta pădure
cu frunze şi iarbă ş-izoare de piatră
şi zarvă de luptă
pulsând încordată
şi timp făr` de timp
zăcând în neştire ...
e-atâta tăcere
şi-atâta uimire
în frunze, în boltă
în firul de iarbă
în aer şi-n piatră.
E totul tăcere

şi toate sunt piatră.

Dacian

Sursa ... http://www.dacii.ro/revista/4/patru.htm

Sfinxul (Kabbala - Papus)

Templele pot fi distruse, cartile pot fi arse fara ca in felul acesta inaltele cunostinte dobandite de cei din vechime sa poata fi date uitarii. Sfinxul ramane si este de ajuns.
Simbol al Unitatii, el rezuma in sine formele cele mai stranii.
Simbol al Adevarului, el arata ratiunea tuturor greselilor in chiar contrastele sale.
Simbol al Absolutului, el manifesta Tetrada misterioasa.
Religia voastra este opera unui impostor, doar a mea vine de la Dumnezeu, raspunde evreul!
Numai religia mea este adevarata, striga crestinul fanatic!
Toate cartile voastre sunt copii ale Revelatiei noastre, spune hindusul.
Toate religiile sunt simple minciuni, nimic nu exista in afara de materie; principiile tuturor cultelor vin din contemplarea astrelor, numai stiinta este advarata,sustine savantul.

Dar Sfinxul se ridica deasupra tuturor acestor dispute, imobil, sinteza a Unitatii tuturor cultelor, a tuturor stiintelor. El arata crestinului Ingerul, Vulturul, Leul si Taurul care insotesc pe evanghelisti; evreul recunoaste in el viziunea lui Iezechil; hindusul, secretele lui Adda Nari, iar savantul descopera sub toate aceste simboluri cele patru forte elementare: magnetism, electricitate, caldura si lumina.
Nehotarat asupra caii pe care trebuie sa o urmeze in viata, omul intreaba Sfinxul si Sfinxul vorbeste:

“Priveste-ma, am cap de om in care se afla Stiinta, dupa cum indica podoabele care il decoreaza. Stiinta conduce drumul meu in viata, dar singura ea imi e de putin ajutor. Am gheare de leu la cele patru membre, sunt inarmat pentru actiune, imi fac loc la dreapta si la stanga, in fata si in spate, nimic nu rezista Curajului condus de Stiinta.
Insa aceste labe sunt atat de solide doar pentru ca sunt grefate pe soldurile mele puternice de Taur. Cand intreprind o actiune, imi urmaresc telul cu truda, cu rabdarea boului ce sapa brazda.
In momentele de slabiciune, cand descurajarea este gata sa ma napadeasca, cand capul meu nu se simte destul de tare pentru a-mi conduce fiinta, imi agit aripile mele de Vultur. Ma ridic pe taramul intuitiei, citesc in Inima Lumii secretele Vietii universale, apoi revin si imi continui opera in tacere.
.
Capul meu te sfatuieste sa stii.
Ghearele mele iti recomanda sa cutezi.
Soldurile mele te indeamna sa vrei.
Aripile mele te invata sa taci.
Urmeaza-mi cu incredere sfaturile si viata ti se va parea dreapta si frumoasa.”

Fata de om a Sfinxului vorbeste de inteligenta.
Mamelele sale de dragoste, unghiile sale de lupta.
Aripile sale sunt Credinta, Visul si Speranta
Iar soldurile Taurului munca de aici, de pe pamant.
De stii sa muncesti, sa crezi, sa iubesti, sa te aperi,
Daca de josnice nevoi nu esti inlantuit,
Daca inima-ti stie sa vrea iar spiritul tau intelege
O, Rege al Tebei, iata-te incoronat.
(Eliphas Levi)

In acest simbol al Sinxului se arata mari opozitii:
In fata; Capul (Stiinta) se opune Labelor (Curajul)
In spate: Soldurile (Munca) se opun de asemenea Labelor
Intre cele doua: Intuitia (Aripile) care le ordoneaza.
In actiune, Curajul va lucra de o maniera eficace numai daca Stiinta va ajunge sa-l conduca.
In cercetari, Curajul va fi incununat de succes numai daca se va lasa condus de Munca si de Perseverenta.
In sfarsit, excesele in Actiune sau in Studiu trebuie temperate de folosirea Imaginatiei (aripile vulturului)

Este prezenta de asemenea si o alta opozitie, cea dintre partea de sus si partea de jos armonizate de catre mijloc
Sus isi au lacasul Stiinta si Imaginatia, jos Practica – Practica in Stiinta (labele din fata) Practica in Imaginatie (labele din spate)
Teoria trebuie sa domine si sa conduca intotdeauna Practica, caci numai asa pot fi descoperite Adevarurile naturii; nici Teorie fara Practica, nici Practica fara Teorie. Nici Practica, nici Teorie fara Munca; iata ce vrea sa ne spuna Sfinxul.

Manualul Razboinicului Luminii (Paulo Coelho)

De-acum înainte - şi vreme de câteva sute de ani - Universul are să-i ajute pe războinicii luminii şi să-i boicoteze pe superstiţioşi.
Energia Pământului trebuie reînnoită.
Ideile noi au nevoie de spaţiu.
Corpul şi sufletul au nevoie de noi provocări.
Viitorul a devenit prezent şi toate visele - cu excepţia acelora care includ prejudecăţi - vor avea şansa de a se manifesta.
Ceea ce a fost important va rămâne; ceea ce a fost inutil va dispărea. Războinicului nu-i revine misiunea de a judeca visele aproapelui şi el nu-şi pierde vremea criticând hotărârile celorlalţi.
Ca să aibă încredere în propriul său drum, nu trebuie să demonstreze că drumul celuilalt este greşit.

Fiecare războinic al luminii a rămas cu o teamă de a intra în luptă.
Fiecare războinic al luminii a trădat şi minţit cândva în trecut.
Fiecare războinic al luminii a păşit cândva pe un drum care nu era al lui.
Fiecare războinic al luminii a suferit cândva din pricina unor lucruri lipsite de însemnătate.
Fiecare războinic al luminii a crezut cândva că nu este războinic al luminii.
Fiecare războinic al luminii a eşuat cândva în datoriile sale spirituale.
Fiecare războinic al luminii a zis cândva da când ar fi vrut să zică nu.
Fiecare războinic al luminii a lovit-o cândva pe o fiinţă iubită.
Tocmai de aceea este războinic al luminii, pentru că a trecut prin toate acestea şi nu şi-a pierdut niciodată speranţa de a fi mai bun decât era.

Un războinic al luminii îşi păstrează mereu inima neîntinată de sentimentul urii.
Când porneşte la luptă, îşi aminteşte de ceea ce a spus Cristos: “Iubiţi-i pe duşmanii voştri.” Şi se supune. Ştie însă că actul iertării nu te obligă să accepţi orice; un războinic nu poate pleca fruntea - altminteri ar pierde din vedere orizontul propriilor sale vise.
Acceptă că adversarii săi se află acolo ca să-i pună la încercare bravura, stăruinţa, capacitatea de-a lua hotărâri. Ei sunt cei care-l obligă să lupte pentru visele sale.Însăşi experienţa luptei îl întăreşte pe războinicul luminii

Războinicul a învăţat că e mai bine să urmeze lumina.
El a trădat, a minţit, s-a abătut din drum, a făcut curte întunecimii. Şi totul a fost mai departe în regulă - ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Între timp, se cască brusc o prăpastie; mai poţi face o mie de paşi în siguranţă - dar încă un pas înseamnă sfârşitul a toate. Atunci războinicul se opreşte înainte de a se distruge pe sine.
Când ia această hotărâre, ascultă patru comentarii: “Ai procedat întotdeauna greşit. Eşti prea bătrân ca să te mai schimbi. Nu eşti bun. Nu meriţi.”
El îşi înalţă privirea la cer. Şi un glas îi spune: “Dragul meu, toată lumea a făcut greşeli. Tu eşti iertat, dar nu-ţi pot impune iertarea. Hotărăşte-te.”
Adevăratul războinic acceptă iertarea.

Nemurire (Rumi)

Fiind mineral am murit si am fost transformat.

Am murit pentru lumea vegetala
si am atins starea de animal.






Am murit pentru lumea animala si am devenit Adam:
atunci de ce m-as teme?
Cand am devenit mai putin murind?






Data viitoare voi muri pentru starea umana,
asa incat sa ma pot inalta si sa ridic capul spre ingeri.
Desi trebuie sa scap si deconditia angelica.







"Totul este trecator, in afara de Chipul Sau."

.

.
.

Inca o data voi fi sacrificat, murind pentru lumea ingerilor;
Voi deveni ceea ce nu si-ar putea nimeni inchipui -
Voi deveni nonexistent.

.

.

.

.

.

.

Nonexistenta isi canta melodia pura,
"Cu adevarat, in EL ne vom intoarce!"

Existenta noastra este doar inexistenta:

Esti Fiinta absoluta care face ca aceste

lucruri efemere sa se manifeste.

Razboinicul luminii (Coelho)

PROLOG

“În largul plajei de vest a satului se află o insulă şi pe ea e un templu uriaş, plin de clopote”, spuse o femeie.
Băiatul observă că ea purta veşminte ciudate şi capul îi era acoperit de un văl. Nu o mai văzuse niciodată înainte.
“Ai vizitat templul acela?” întrebă ea. “Du-te acolo şi spune-mi cum ţi se pare.”
Atras de frumuseţea femeii, băiatul merse la locul indicat. Şezu pe nisip şi scrută orizontul cu privirea, dar nu văzu nimic în afara priveliştii obişnuite: cerul albastru şi oceanul.
Decepţionat, se duse într-un sat de pescari din apropiere şi întrebă despre o insulă cu un templu.
“Ah, a fost cu mult timp în urmă, pe vremea când trăiau pe-aici străbunicii mei”, zise un pescar bătrân. “A fost un cutremur mare şi insula s-a scufundat în mare. Dar deşi nu mai putem vedea insula, încă putem auzi clopotele de la templul de pe ea atunci când marea le face să se legene acolo, în adâncurile ei.”
Băiatul se întoarse pe plajă şi încercă să asculte clopotele. Stătu acolo toată după-amiaza, dar nu izbuti să audă altceva decât zgomotul valurilor şi ţipetele pescăruşilor.
Când se lăsă noaptea, părinţii lui veniră să-l caute. A doua zi de dimineaţă, el se întoarse pe plajă; nu-şi putea închipui că o femeie frumoasă ar fi fost în stare să-l mintă. Dacă ea avea să revină într-o bună zi, i-ar fi putut spune că nu văzuse insula, dar auzise clopotele templului pe care le făcea să răsune mişcarea valurilor.
Trecură astfel multe luni; femeia nu se întoarse şi tânărul o dădu uitării; acum era convins că trebuia să descopere bogăţiile şi comorile templului scufundat. Dacă ar auzi clopotele, ar fi în stare să o localizeze şi ar putea recupera comoara ascunsă acolo.
Îşi pierduse orice interes pentru şcoală şi pentru grupul său de prieteni. Se transformase în obiectul preferat al glumelor celorlalţi copii, care obişnuiau să spună: “El nu mai e ca noi. Preferă să se uite ţintă la mare fiindcă îi e frică să nu piardă la jocurile noastre.”
Şi toţi râdeau, uitându-se la băiatul care şedea pe mal.
Deşi nu izbutise să audă vechile clopote ale templului, băiatul învăţa alte lucruri. Începu să-şi dea seama că, de cât asculta zgomotul valurilor, atenţia nu-i mai era abătută de ele. Niţel mai târziu se obişnui şi cu ţipetele pescăruşilor, cu zumzetul albinelor, cu vântul care bătea în frunzele palmierilor.
La şase luni după prima lui conversaţie cu femeia, băiatul era capabil să nu se mai lase distras de nici un zgomot - dar încă nu putea auzi clopotele templului scufundat.
Veneau pescari să stea de vorbă cu el şi stăruiau: “Noi auzim!” ziceau ei.
Băiatul însă nu izbutea.
Ceva mai târziu, pescarii schimbară vorba: “Eşti prea preocupat de zvonul clopotelor din adânc; renunţă la asta şi vino să te joci iar cu prietenii tăi. Poate că numai pescarii izbutesc să le audă.”

După aproape un an, băiatul gândi: “Pesemne oamenii ăştia au dreptate. E mai bine să mă fac mare, să devin pescar şi să revin în fiecare zi pe plaja asta, pentru că a ajuns să-mi placă.” Şi mai gândi: “Poate că totul e o legendă şi - din cauza cutremurului - clopotele se vor fi sfărâmat şi nu vor mai răsuna niciodată.”
În după-amiaza aceea se hotărâ să se întoarcă acasă.
Se apropie de ocean, ca să-şi ia rămas-bun de la el. Mai privi o dată natura şi - cum gândul nu-i stătuse decât la clopote - putu zâmbi iarăşi auzind frumuseţea cântecului pescăruşilor, zgomotul mării, vântul şuierând în frunzele palmierilor. Auzi de departe glasul prietenilor săi care se jucau şi se simţi bucuros dându-şi seama că avea să revină la jocurile copilăriei.
Băiatul era mulţumit şi - aşa cum numai un copil ştie s-o facă - se simţi plin de recunoştinţă că era în viaţă. Era sigur că nu-şi pierduse vremea, deoarece învăţase să contemple şi să venereze Natura.
Atunci, pentru că asculta marea, pescăruşii, vântul, frunzele palmierilor şi vocile prietenilor săi care se jucau, auzi şi primul clopot.
Şi altul. Şi încă unul, până când, spre bucuria lui, bătură toate clopotele templului scufundat.

Mulţi ani mai târziu - bărbat în toată firea acum - se întoarse în satul şi pe plaja copilăriei sale. Nu mai năzuia să recupereze nici o comoară din fundul mării; totul fusese poate doar rodul imaginaţiei lui şi nu auzise niciodată clopotele sub apă într-o după-amiază pierdută din copilărie. Chiar şi aşa, se hotărâ să se plimbe puţin, ca să audă zgomotul vântului şi cântecul pescăruşilor.
Care nu-i fu mirarea când o văzu, şezând pe nisip, pe femeia ce-i vorbise despre insula aceea cu templul ei.
“Ce faci aici?” o întrebă el.
“Te aşteptam pe tine”, răspunse ea.
El îşi dădu seama că - deşi trecuseră amar de ani - femeia îşi păstrase aceeaşi înfăţişare; vălul care-i ascundea părul nu părea decolorat de trecerea timpului.
Ea îi întinse un caiet albastru, cu filele albe.
“Scrie: un războinic al luminii se uită cu atenţie în ochii unui copil. Pentru că ei ştiu să vadă lumea fără amărăciune. Când vrea să ştie dacă persoana de lângă el e demnă de încredere, încearcă să o privească aşa cum ar vedea-o un copil.”
“Ce este un războinic al luminii?”

“Ştii bine ce este”, răspunse ea, surâzând. “E cineva capabil să înţeleagă miracolul vieţii, să lupte până la capăt pentru ceva în care crede, auzind totodată şi clopotele pe care marea le face să răsune în adâncul ei.”
El nu se socotise niciodată războinic al luminii. Femeia păru a-i ghici gândurile: “Toţi sunt în stare să fie. Şi cu toate că nimeni nu se consideră războinic al luminii, cu toate acestea toţi sunt.”
El se uită la paginile caietului. Femeia surâse din nou.
“Scrie despre războinic”, zise ea.

Craiasa padurii (EM)

In poiana cu flori multe
S-au unit ca la parada,
In haine multicolore,





Fluturi, gize, animale
Sa petreaca, sa se joace
Sub a soarelui caldura.






Apele din munti coboara
Si-si aduc susurul lor,
Ca auzul sa incinte,
Sufletul sa il inalte
Catre piscuri, catre zare
Unde gindul vrea sa zboare.


Dinspre lacul cristalin
Se aude tot mai tare
Zvon de broaste oracaind,
Pasari gurese de balta,
Ce-au pornit cu mic si mare
Spre poiana incintatoare.


Copaci falnici, tufe zburlite
Stau de straja cu prestanta,
Sa priveasca de pe margini
Adunarea cea pestrita,
Care cinta si danseaza
Si-mpreuna se distreaza.



Dar deodata din padure
Se aude un fosnet lin.
Toti privesc cu’nfrigurare
Si astepata sa apara,
Dintre ramuri inverzite,
Craiasa padurii.



Ea apare printre ramuri
In mantia cu flori,
Cu trena de fluturi
Si porumbei in zbor.
Cosita’i cade unduios
Pe umerii gingasi.

Craiasa cea frumoasa
Priveste blind multimea
Cu ochii’i de azur.
Ea mina isi intinse
Dind binecuvintare
Si ,cu glas plin de iubire,
Spuse: Bine ati venit !