Mitul Curcubeului (Antonia Iliescu)

Mitul Curcubeului

Volumul Curcubeul cu Oameni

             La început, chiar înainte de a fi fost cuvântul, a fost iubirea. Ea a pornit din inima Marelui Pictor ce locuia în ceruri  albastre, limpezi şi foarte îndepãrtate. A ţâşnit ca o razã de soare rãzvrãtitã de monotonia strãlucirii în mãnunchi. Raza a pornit oarbã şi orbitoare, direct spre inima omului, care nu cunoscuse încã iubirea. Vedeţi bine, Marele Pictor voia sã facã un dar omului, dar acesta a strigat:
           - Opreşte-te! E prea multã luminã. Nu vãd nimic, nu simt nimic decât o arsurã dureroasã. Ãsta îţi este darul? Poţi sã-l pãstrezi pentru tine. (Zicând acestea, si-a  acoperit sufletul cu plãci negre de întuneric, care-i ţineau inima în cãtuşe).
             Raza învinsã de neâmplinire s-a întors cu umilinţã în inima dintâi, cerându-şi iertare. Dar neânduplecarea a fost amarã. Marele pictor a zdrobit-o cu fulgerul din cer. „La ce-mi serveşte lumina dacã ea doar orbeşte  şi nu e-n stare sã umple întunericul din om?” 

            Şi lovind cu urã propria-i luminã, raza s-a spart în şapte bucãţi şi fiecare din ele avea altã culoare. 

Fiindcã marele pictor iubea cu pasiune, el a ales de pe Şevalet culoarea roşie pentru a spune ce avea de spus omului:
            - Dacã nu îmi primeşti darul şi nu îmi rãspunzi la chemare cu focul roşu al sângelui, cu flãcãrile purpurii ale iadului, cu puritatea petalelor roşii de trandafir, atunci voi muri în cer şi e pãcat. M-am nãscut din luminã şi m-am smuls din ea, special pentru tine, ca sã-ţi arãt culoarea iubirii. N-a alunga! N-o stinge şi nu încerca sã o diluezi. Este culoarea pasiunii mele şi ţi-o dãruiesc. Iat-o!     

            Şi a aruncat pe cer culoarea pe care o ţinea strâns în pumn. Atunci a apãrut deasupra zãrilor un cerc roşu ca sângele, care  a rãmas suspendat peste pãmânt, ca o spinare umilã, curbatã întru iertare.
Omul şi-a ridicat ochii la cer şi s-a mirat:
            - Ce frumos!... Un arc de foc care mã învãluie în vãpãi roşii, fierbinţi. Ce-o mai fi şi asta? Şi la ce-o fi bun?
            - Este iubirea – a rãspuns Marele Pictor – şi o sã vezi singur la ce e bunã dacã îţi deschizi inima ca sã-i primeşti cãldura.
    Omul a zis iarãşi:
            - E prea mare iubirea ta şi prea arzãtoare ar fi pasiunea mea. Mã dor prea tare darurile tale. Nu pot sã le îndur. Roşul e prea roşu şi sângele mi se face prea fierbinte.
            Atunci Marele Pictor a vãrsat câteva lacrimi peste cercul de foc; şi în locul unde au cãzut lacrimile lui de luminã, roşul s-a fãcut portocaliu.
            - Eşti mulţumit acum, omule? Poţi sã-mi simţi iubirea? O poţi primi în tine?
            - E prea fierbinte, mã arde! – a zis omul mofturos. – Nu o înţeleg. Ia-ţi cercul de foc înapoi şi lasã-mã în intunericul din mine. Nu te vreau! Mã faci doar sã sufãr.
            Dar Marele Pictor nu asculta ce-i spunea omul. El continua sã lucreze în tãcere, cu iscusinţã şi rãbdare, la biruirea Marelui Intuneric. A mai plâns el ce-a mai plâns pentru neştiinţa şi duritatea lumii pe care o fãcuse cam în grabã. Dar a mai plâns şi de propria-i durere, când, pentru a treia oarã, a trebuit sã-şi micşoreze strãlucirea ca sã poatã încãpea în inima omului. Şi ultimile lacrimi vãrsate peste cercul portocaliu, strãjuit la exterior de cel de foc, au nãscut din el, un al treilea cerc, galben şi luminos, care exprima cel mai bine bucuria şi triumful iubirii, deschiderea spre lume a spiritului din om.
            Cele trei cercuri concentrice se înãlţau biruitoare în slava cerului, peste întunericul din om, fãrã a-l stinge însã. Omul, obraznic, tot nu era mulţumit:
            - Ia-ţi cercurile înapoi! Nu-mi trebuie iubire. Am tot ce-mi trebuie. Uite, am pãdurile verzi şi fructele dulci şi cerul albastru şi soarele. Pe el nu pot sã-l privesc, dar îmi ajunge cãldura lui. Am tot ce-mi trebuie ca sã fiu fericit. La ce mi-ar mai trebui iubirea? Oricum, ce am eu aici pe pãmânt e mai frumos şi mai folositor decât cercurile tale smângãlite în mod inutil pe cer.
            Atunci Marele Pictor a încetat sã mai plângã. A luat cu o mânã un pumn din verdele pãdurilor, ca omul sã poatã sã spere la nevoie. Şi a mai fãcut un cerc, pe care l-a pus conştiincios lângã celelalte. Apoi şi-a muiat pensula în albastrul cerului din ape şi a mai modelat un cerc, veriga necesarã ca sã asigure umanitate iubirii. Cercul albastru l-a aşezat lângã cel verde, de speranţã. In cele din urmã Marele Pictor a mai meşterit încã douã cercuri din culorile brânduşelor de primãvarã şi de toamnã: indigo şi violet, culori care promiteau omului înãlţare prin sentimentul iubirii, pânã la rang de Dumnezeu. Apoi şi-a privit opera cu mulţumire: 

            - Am sã-l numesc arc-în-cer sau curcubeu. De data asta sper sã-i placã omului. Mai ales cã nu am pus în el cercul maroniu, nu care cumva înţelepciunea sã-i împiedice elanurile inimii. Acum opera mea are tot ce-i trebuie ca sã exprime iubirea, fãrã sã ardã prea tare, fãrã sã rãneascã şi sã orbeascã. Are şi culori calde şi culori reci . El şi le poate amesteca şi drãmui singur, dupã propria-i dorinţã şi nevoie. Am pus în ea toate culorile cuvintelor ce pot exprima dragostea în limbajul şi în ritmul inimii lui. Golul din mine mã doare, fiindcã a trebuit sã-mi ucid lumina dintr-o razã, transformând-o în cioburi colorate, ca sã mã fac înţeles de om. Dar el este o parte din mine, aşa cum raza a fost o parte din Forţa Mea. O voi recãpãta cu siguranţã înapoi , de-a lungul veacurilor, dacã fiinţa îmi va pricepe mesajul, mãcar acum... Şi zicând acestea, Pictorul a rupt cercul de foc multicolor în douã pãrti egale. Una a aruncat-o pe pãmânt în calea omuli, iar pe cealaltã a pus-o la loc în inima lui, la pãstrare. Cine ştie când îi va fi de trebuinţã?... Dar muritorul, vãzând minunea, a zis:
               - E frumos cu adevãrat arcul tãu din cer. Il pot privi fãrã sã sufãr, nu mã dor culorile lui, ba chiar le gãsesc frumoase. Dar nu-i vãd rostul. De ce te-ai strãduit atât doar pentru atât? Şi uite, n-a durat decât preţ de câteva minute. Poate un ceas, chiar douã... Dar e puţin. Te-ai strãduit prea mult pentru ceva aşa de efemer...
             Marele Pictor se frãmânta în ceruri: cum ar putea el sã-i redea funcţia minunatei jucãrii cereşi, ieşitã din strãfundurile fiinţei sale demiurgice? Şi mai ales cum ar putea s-o facã sã dureze, dincolo de boarea plãpândã a picãturilor strãvezii din aerul de dupã ploi? Şi atunci i-a venit o idee. L-a chemat pe jucãuşul Cupidon, copilul divin care bãtea mingea pe maidanele cerului şi i-a spus, în timp ce  îşi scotea din inimã jumãtatea de curcubeu, cea pusã la pãstrare.
            - Uite, vezi jumãtatea asta de cerc? Cum crezi cã aş putea sã-l pun în slujba iubirii, contra întunericului din om? 

            Micul Cupidon  a fost din cale-afarã de fericit cã Marele Pictor îl luase şi pe el în seamã şi-i dãduse şi lui, în sfârşit, o jucãrie serioasã. Vesel cã are o treabã importantã de fãcut pentru destinul omului, a luat curcubeul şi i-a încordat arcul în direcţia lui. Atunci, culorile s-au amestecat într-un vârtej de luminã şi au redevenit razã de soare. Cu ea, micul Cupidon a sãgetat inima omului. Şi sãgeata de razã de soare a redevenit curcubeu, în inima lui. 

            El a simţit mai întâi o arsurã în piept, apoi un val fierbinte i-a inundat trupul. Şi pentru prima oarã curcubeul a vorbit omului. I-a spus cã undeva, departe, la celãlalt capãt al lumii îl aşteaptã cineva. Atunci a vãzut pentru prima oarã femeia tristã. A vãzut-o cu ochii iubirii, deşi ea era departe, tocmai la celãlalt capãt al pãmântului, acolo unde Marele pictor începuse sã ţeasã, din cioburi de culori, curcubeul.
            Femeia tristã privise buimacã cum sub ochii ei apãreau culori care se schimbau mereu şi care treceau una într-alta, ca într-o îmbrãţişare totalã, cea care duce la dizolvarea lucrurilor unele în altele.
            - Ce frumos e! – şi-a zis ea – Oare la ce o fi servind minunea asta apãrutã brusc din griul cerului?
            Omul şi-a privit adâncurile şi a vãzut iubirea colorându-i sufletul şi singurãtatea.
            - Ce frumos e sufletul meu acuma, inundat de iubire! Şi ce sunete cereşti ţes culorile în mine!...
            Şi omul şi-a luat fluierul şi a început sã cânte iubirea sublimatã în nostalgice melodii în care se tânguia dorul. Atunci s-a hotãrât sã plece în cãutarea femeii. A pornit sã strãbatã pãmântul pe urmele curcubeului şi a ajuns în acea pãdure în care locuia femeia tristã . Când a vãzut-o micã şi zgribulitã, cu ochii în cer, l-a cuprins un val de duioşie. Dar şi de tristeţe: „Acum, cã am vãzut ce dulce e iubirea şi la ce e ea bunã, e şi mai rãu. Mi-e fricã sã încep sã gust din ea, de teamã sã nu se termine.” Şi omul tot nemulţumit a rãmas, bombãnind în întunericul din el...
            Atunci Cupidon a sãgetat femeia tristã. Şi acolo unde arcul din razã de soare se sfârşea în om, începea în femeie, desenând un cerc multicolor, strãlucitor şi cald, care unea fiinţele pãmântene prin Marea Forţã a iubirii.
            Şi cercul de foc se mai rostogoleşte şi astãzi, când prin oameni, când prin cer. 

http://www.antonia-dinsuflet.be/

Preamarirea

Preamarirea

Te preamaresc , Isuse, 

In Taina din Altar.

Prin laude aduse

Cu sufletul in har.

Te preamaresc , Treime, 

Cu vesnicul Cuvant, 

O , Domn din Inaltime, 

Prin Spiritul Tau Sfant.

Te preamaresc , Stapane, 

Un singur Dumnezeu, 

Ascuns sub val de Paine 

In suflete , mereu.

Cobori din Stralucire, 

Eu vreau sa Te servesc,

Invata-ma ,Iubire,

Cum sa Te preamaresc?

 

Donald Zolan - Lumea copiilor

1 IUNIE - Ziua copilului

Lotus (EM)

Intelepciune (Osho)

Foto Osho preluata de la … http://patanjali1.blogspot.com/

Atunci cand iubesti, esti plin de bucurie. Cand nu poti iubi, nu ai cum sa fii fericit. Bucuria este o functie a iubirii, o umbra a acesteia. Ea urmeaza pretutindeni iubirea.

De aceea, deschideti-va din ce in ce mai mult fata de iubire si veti deveni din ce in ce mai fericiti. Nu va trebui sa va intereseze daca iubirea va este returnata sau nu; acest lucru nu are nici cea mai mica importanta. Fericirea urmeaza pretutindeni iubirea, indiferent daca aceasta din urma este returnata sau nu sau daca celalalt ii
raspunde cu aceeasi moneda. In aceasta consta rezultatul iubirii, in faptul ca valoarea ei este intrinseca. Ea nu depinde de raspunsul celuilalt, ci va apartine in intregime dumneavoastra. Nu conteaza nici pe cine iubiti: poate fi un caine, o pisica, o piatra sau un copac.

Asezati-va langa o stanca, cu o atitudine plina de iubire. Purtati un mic dialog. Sarutati piatra si asezati-va pe ea. Simtiti-va una cu ea, si dintr-o data veti simti un val de energie dublata de o bucurie imensa. Poate ca nu piatra v-a raspuns la iubirea dumneavoastra - sau poate ca a facut-o, dar acest lucru nu are nici o importanta. Cert este ca iubirea dumneavoastra a generat acest val de fericire. Cine iubeste este fericit.

De intelegeti acest secret, puteti fi fericit 24 de ore pe zi. Daca sunteti plin de iubire timp de 24 de ore pe zi, fara sa mai depindeti de un obiect al iubirii, veti deveni din ce in ce mai independent, caci veti putea iubi fara ca cineva sa fie de fata. Veti putea iubi chiar si golul din jurul vostru. Chiar daca sunteti singur in camera,
veti umple intreaga camera de iubirea voastra. Chiar daca va aflati intr-o inchisoare, o veti putea transforma instantaneu intr-un templu. In clipa in care o veti umple cu iubire, ea nu va mai fi o inchisoare. Invers, un templu poate deveni o inchisoare daca nu este umplut cu iubire.

Singura răspundere adevărată este faţă de propriul tău potenţial, faţă de propria ta inteligenţă şi conştienţă, faţă de acţiunea conformă cu ele.

Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatură decât cu tine, cu evoluţia ta personală.

Nu condamnaţi senzualitatea! Ea a fost condamnată în întreaga lume şi, din cauza acestei condamnări, energia care poate înflori în senzualitate se transformă în perversiune, gelozie, furie, ură; ea generează o existenţă aridă, lipsită de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântările omenirii. Este sensibilitatea voastră, este conştiinţa voastră. Este conştiinţa voastră filtrată prin corp.

Singura funcţie a minţii este de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu este deloc capabilă. Mintea nu poate să înţeleagă ceea ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înţeleagă numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existenţă, de viaţă, de realitate. Mintea este, ea însăşi, o ficţiune. Poţi trăi şi fără minte. Însă nu poţi trăi fără inimă. Şi cu cât existenţa ta este mai profundă, cu atât este şi inima ta mai implicată.

Oricât de dureroase ar fi experienţele iubirii, pătrunde în iubire fără să eziţi, pentru că, dacă o eviţi - aşa cum face majoritatea oamenilor -, vei rămâne blocat în ego. Atunci viaţa nu îţi va mai fi un pelerinaj, nu va mai fi un râu care curge spre ocean, ci va deveni o mlaştină.

Noi suntem ceea ce cunoaştem, ceea ce simţim. A cunoaşte ceva înseamnă a te identifica cu acel ceva. A cunoaşte iubirea înseamnă să iubeşti; a cunoaşte divinitatea înseamnă sa devii divin. Autocunoaşterea înseamnă realizare; cunoaşterea înseamnă să fii

Sunt doar două feluri de oameni pe lume: cei care încearcă să-şi umple goliciunea interioară şi acele persoane foarte rare şi deosebite care încearcă să-şi vadă această goliciune.

În momentul în care simţi că nu mai eşti dependent de nimeni, în fiinţă ţi se instalează o tăcere profundă, o relaxare lipsită de febrilitate şi tensiune. Dar asta nu înseamnă că atunci vei înceta să iubeşti. Din contră, vei cunoaşte pentru prima dată o nouă dimenisune, o nouă calitate a iubirii, o iubire care nu se mai limitează la cuvinte, şi care se apropie mai degrabă de prietenie pură.

Citate preluate de la … http://autori.citatepedia.ro/de.php?p=2&a=Osho

Mathnawi (Rumi)

Mediul spiritual
Ce ar trebui sa stim pentru a primi cunoasterea pe care Rumi ne-o ofera? Intai de toate, trebuie inteles ca traditia lui Rumi nu este una "orientala". Nu este o traditie a Estului sau a Vestului, ci ceva intre cele doua. Limba materna a lu Rumi a fost persana, o limba indo-europeana puternic influetata de vocabularul semitic. In plus, traditia islamica spune ca omului i s-a dat dor o singura religie prin intermediul nenumaratilor profeti sau mesageri, care au mers la toate popoarele de pe pamant aducandu-le cunoasterea Duhului. Dumnezeu este sursa intregii veti. Esenta lui nu poate fi descrisa sau comparata cu ceva, insa El poate fi cunoscut prin anumite calitati spirituale care sunt manifestate in lume si in sufletul omului.
Islamul este ineles ca o continuare a traditiei abrahamice sau iudeo-crestine, cinstind profetii evei, precum si pe Iisus si pe Maria. Starea omului neiluminat este una a "necredintei", in care un individ traieste in sclavia falsului sine si doreste bunurile lumiii materiale. Practicile spirituale pe care Ru i le indica sunt menite sa preschimbe cerintele falsului sine si sa se atinga "supunerea" in fata unei ordini mai inalte a realitatii. Fara aceasta supunere adevaratul sine este syapanit de catre ego si traieste intr-o stare de neincetat conflict, datorata unor impulsuri contradictorii.Sinele inrobit este despartit de legatura sa fireasca cu inima, principalul organ al perceperii realitatii, si nu mai poate primi calauzirea spirituala si hrana pe care inima le procura. Sfarsitul acestei scalvii si false separatii conduce la realizarea si dezvoltarea adevaratei noastre umanitati. Maturitatea spirituala inseamna realizarea faptului ca sinele este o reflexie a Divinului. Dumnezeu este Preaiubitul sau Prietenul, identitate transpersonala. In iubirea sa pentru cel Preaiubit iubitorul ajunge sa se uite pe sine.
Djalal-ud-Din, supranumit "printul poetilor sufi", a fost un mare mistic, combinand in sine ganditorul si artistul. In intreaga sa opera poetica el a cantat iubirea Divina, care a fost ghidul spiritual al vietii sale. El nu l-a cautat pe Dumnezeu in afara, ci in sine insusi. A crezut ca dragostea a fost cel mai mare semn al lui Dumnezeu aratat omului. El a simtit cum se dizolva in oceanul fara de sfarsit al iubirii Divine, "intocmai cum zaharul se dizolva in apa"
Dedicandu-se unei vieti de nesfarsita dragoste spirituala, poezie, muzicasi dans, Mawlana a fost un mare umanist. Iubirea sa pentru oameni a fost fara margini. El obisnuia sa spuna: "Noi iubim, de aceea viata omeneasca este frumoasa!" Filozofia sa poate fi rezumata de versul urmator:

Vino iarasi!
Vino iarasi, oricum ai fi,
Chiar daca esti fara credinta,
Un adorator al focului sau un pagan;
Nu conteaza ca ti-ai incalcat juramintele de o suta de ori.
Usa noastra nu-i una a deznadejdii, Doar vino asa cum esti!

Pe buna dreptate unul dintre criticii occidentali spunea despe el: "Fara indoiala, Rumi a fost unul dintre cei mai mari poeti mistici ai Islamului si un geniu al literaturii universale. El a marcat, cu o amprenta de nesters, gandirea religiosa musulmana si opera lui constituie o sursa de meditatie si de viata spirituala"

Asa ca se cuvine sa imi scurtez prologul.

Inalta-te, copile! Din legaturi te smulge si simte libertatea!

Cat timp vei mai ramane rob al aurului stralucitor?

Chiar de-o sa torni intreg oceanul in ulciorul tau,

Desrtaciunea viselor tale nu va dura mai mult de-o zi.

Ulciorul poftei de avere nicicand nu are fund,

Iar scoica nu ascunde perla in adanc, pan'ce cochilia nu-i plina;

Doar cel ce-i vesmantat in straie sfasiate de flacara iubirii,

E cu adevarat neantinat de pofte si pacat.

Inchinaciune tie, atunci, Iubire, o , dulce nebunie!

Tu care tamaduiesti indata orice durere omeneasca!

Tu, neasemuitul vraci ce vindeca mandria si trufia.

Tu, care esti a noastra-ntelepciune, precum e Platon pentru oamneni!

Iubirea inalta trupurile noastre din tarana pana-n Rai.

De dragul ei, colinele domoale dantuiesc,

O, Preaiubite, caci iubirea a dat viata Muntelui Sinai,

Cand "s-a cutremurat si Moise s-a prabusit intr-un lesin".

De m-ar atinge Preaiubitul cu suflarea sa,

Si eu, asemeni flautului as izbucni in cantece duioase.

Dar cel ce n-are parte de cei care-i cunosc grairea,

E mut, desi poate sa vorbeasca in mai multe graiuri.

Cand trandafirul s-a uscat si taoata floarea-i pustiita,

Cantul privighetorii nu mai rasuna nicaieri.

Preaiubitul este in tot si-n toate, cel ce iubeste doar l-acopera c-un val.

Preaiubitul inseamna tot ce are viata, iar cel care iubeste e neansufletit!

Cand cel care iubeste nu isi mai simte inima insufletita de Iubire,

El devine asemeni unei sarmane pasari fara aripi. Ce pacat!

Cum sa gasesc puterea cumpatul sa imi pastrez,

De nu-mi arata Preaiubitul incurajare, sprijin si speranta?

Iubirea cere ca taina aceasta sa fie revelata,

Dar stii tu oare de ce oglinda e intunecata?

Rugina de pe luciul ei demult nu-i curatata.

Si oare la ce-i buna oglinda ce nu reflecta chipul?

Caci de-ar fi fost stearsa de rugina si de orice pangarire,

Cu-o stralucire fara seaman ar oglindi SOARELE LUI DUMNEZEU

Pace si Iubire (Melfior Ra)

PACE si IUBIRE

va ofer

A oferi

inseamna

a primi

In fiecare zi primesc

o floare de crin

la trei zile
un triunghi

la sapte zile
o hexagrama

la noua zile
o inima

In inima
Lumina
in hexagrama
Cunoasterea
in triunghi
Cuvantul
in crin
Puritatea

Iata ce va ofer

Melfior Ra (http://melfior-ra.ro )

Ma rog (Mihai Beniuc)

Mă rog la floarea de cireş,

Mă rog la frunza de măceş,

Mă rog la spicul grâului:

Dă-i omului tot ce-i frumos.

Dă-i gânguritul cel duios

Al porumbeilor pe ram,

Dă-i boare de parfum prin geam;

Dă-i dorul de-a umbla prin munţi,

Cu zori şi cu zăpezi pe frunţi,

Cu flori pe cărărui, pe stânci,

Cu vulturi peste râpi adânci;

Dă-i pâinea albă lângă vin

Şi peste casă cer senin

Şi frate bun şi bun vecin

Şi somnul noaptea fără chin;

Dă-i chipul din izvor curat

În care şi-a astâmpărat

Şi setea şi obrazul cald

În drumul lui către înalt.

Mă rog la toate câte sunt

Să fie bine pe pământ.

Pace, Lumina, Iubire

Profetul - Iubire (Kahlil Gibran) 1

„Ziua plecării mele trebuie să fie cea a culesului roadelor?
Oare nu se va spune că înserarea nu‑i, în fapt, decât răsăritul meu?
Şi ce îi voi dărui celui ce şi‑a lăsat plugul în mijlocul ogorului, sau celui care a oprit roata teascului său?
N‑ar trebui, oare, ca inima mea să devină pomul greu de fructele pe care să le culeg spre a le împărţi acestora?
Şi n‑ar trebui, deci, ca dorinţele‑mi să ţâşnească asemenea izvorului, spre a le putea umple cupele?
Sunt eu o harpă pe care mâna celui Puternic să o poată atinge, ori un fluier prin care suflarea‑i să cânte?
Or, eu nu sunt decât un căutător de tăceri şi ce comoară am găsit în tăcerile mele, pe care să o împart cu încredere?
Dacă astăzi este ziua culesului roadelor, în care câmpuri mi‑am aruncat sămânţa şi în ce anotimpuri uitate?
Şi dacă, într‑adevăr, a sosit vremea să‑mi ridic lampa, nu flacăra mea va arde aici.
Goală şi întunecoasă voi înălţa lampa mea,
Iar paznicul nopţii o va umple cu ulei şi tot el o va aprinde…”
Acestor gânduri le dădu glas. Însă multe îi rămăseseră în inimă, nerostite. Fiindcă lui însuşi nu‑şi putea revela taina cea mai adâncă.
Şi când intra în cetate, mulţimea îl întâmpină strigându‑i numele ca într‑un glas,
Iar bătrânii cetăţii înaintară şi spuseseră:
„Nu te îndepărta de la noi,
Tu, care ai fost splendoarea amiezii luminându‑ne amurgul, tu, care cu tinereţea ta, ai dăruit visuri visului nostru,
Tu nu eşti, printre noi, nici străin, nici oaspete, ci fiul nostru cel preaiubit;
O, fie ca ochii noştri să nu fie lipsiţi de chipul tău.”
Iar preoţii şi preotesele îi ziseseră:
„Nu lăsa valurile mării să ne mai despartă de aici înainte, iar anii pe care i‑am petrecut împreună să rămână doar amintire.
Fiindcă tu ai umblat printre noi asemenea unui spirit şi umbra ta a revărsat lumină peste chipurile noastre.
Ce mult te‑am iubit! Ci dragostea noastră era mută şi ascunsă.
Dar acum iubirea noastră cu glas puternic te cheamă şi ar vrea să ţi se arate întreagă.
Deoarece aşa se întâmplă întotdeauna cu o astfel de dragoste: nu‑i cunoaştem adevărata adâncime decât în clipa despărţirii.”
Apoi veniră şi alţii şi îl implorară. Ci el nu le răspunsese nimic. Înclină doar capul; iar cei ce erau în preajma lui văzură cum lacrimile îi cădeau pe piept.
Şi împreună cu mulţimea, el se întoarse în marea piaţă din faţa templului.
Atunci ieşi din sanctuar o femeie pe numele său Almitra. Şi era o prezicătoare.
Iar el o privi cu adâncă duioşie, fiindcă ea fusese cea care, prima, îl urmase şi care crezuse în el din prima zi în cetatea aceea.
Şi ea I se înclină, zicându‑i:
„Profet al Domnului, în căutarea celor necuprinse, îndelung I scrutat orizonturile, pentru a‑ţi descoperi corabia.
Şi acum, iată, corabia ta a sosit şi trebuie să pleci.
Adâncă este aşteptarea spre ţara amintirilor tale, spre raiul arzătoarelor dorinţe, iar dragostea noastră nu ar vrea să te lege, nici nevoile noastre să te reţină aici.
Totuşi, înainte de a ne părăsi, am dori să ne vorbeşti şi să ne dezvălui câte ceva din adevărurile tale.
Iar noi le vom dărui copiilor, iar aceştia nepoţilor noştri şi ele nu vor pieri niciodată.
Fiindcă, în singurătatea ta, vegheat‑ai zilelor noastre şi, în veghea ta, ai ascultat suspinele şi râsetele somnului nostru.
Acum, arată‑te, dar, nouă şi vorbeşte‑ne despre tot ce ai descoperit, despre ceea ce se află între naştere şi moarte.”
Şi el răspunse:
„Oameni din Orphales, despre ce v‑aş putea vorbi dacă nu despre ceea ce vă învolburează acum sufletele?”
Atunci Almitra zise: „Vorbeşte‑ne despre Iubire.”
Iar el îşi înălţă capul privind mulţimea şi o tăcere adâncă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:

„Când Iubirea vă face semn, urmaţi‑i îndemnul,
Chiar dacă drumurile‑i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile‑i vă cuprind, supuneţi‑vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă‑n penaju‑i v‑ar putea răni,
Iar dacă vocea‑i vă vorbeşte, daţi‑i crezare,
Chiar dacă vocea‑i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându‑vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da Iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.
Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul Iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,
Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.

Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi: „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă: „Eu sunt în inima Creatorului”,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.

Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce sursurul în noapte‑şi cântă,
Să cunoşti durerea prea marii duioşii,
Să fii rănit de înţelegerea Iubirii,
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându‑te,
Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de Iubire,
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul Iubirii,
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.”