Lumina Neapropiata (Ioan Alexandru)

Singurãtate si monadã

Singurãtatea, din fericire, sau mai curând din nefericire, tot omul stie ce inseamnã. Monada însã este o notiune mai complexã si mai greu de definit.

 Termenul “monadã” vine din grecescul “monas” care înseamnã unitate. Leibnitz, pãrintele Monadologiei sau “Teoriei monadelor” (text redactat în 1714), este filozoful-matematician extrem de putin permeabil la principiile materialiste ale lui Descartes, fiind mai curând atasat fizicii moderne a lui Huygens, care atribuie corpurilor, în afara formei si extinderii spatiale, si forte interne, de coeziune, care le asigurã stabilitatea si autonomia. De la “forte” la Fortã nu este decât un gând îndreptat cãtre cer si Leibnitz l-a gândit !

 Atunci când spune cã “monada este unitatea fiintei”, aceastã “unitate” o putem interpreta în dubla sa acceptiune: aceea de unitate de mãsurã a profunzimii fiintei, dar si de fortã de coeziune a principiilor vitale cu care ne nastem. Conform definitiei, o monadã este “o fortã ireductibilã”, care cuprinde deopotrivã planul, sursa care a creat planul si rezultatul lui, adicã încreatul. Monada este unirea materiei vizibile cu materia invizibilã sau “subtilã”. Monada este unul în toate si toate în unul. Mitr. Hierotheos Vlachos[1], pãsind pe urmele lui Leibnitz, vede MONADA în Dumnezeu, care este “unul si întreit”:

“Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu este împărţit, dar neâmpărţibil... El este unit în chip împărţibil". Şi apoi încheie spunând: „Din această pricină, atât împărţirea, cât şi unirea sunt un paradox".
Sfântul Thalassie scrie acelaşi lucru: „Monada mişcându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox".

 Monada este omul ca parte a divinitãtii, omul-carne si omul-spirit în continuã unire si transformare, de-a lungul anevoiosului proces al autocunoasterii, lumen naturae, care trece prin introspectie, prin coborârea în adâncuri tulburi, în acea “vale a plângerii”. “Doar în lacrimi poti sã-ti regãsesti faţa” – spune Cioran, dându-i suferintei un sens, iar acest sens este spre cunoasterea de sine. Nu mã plâng, Doamne, dar plâng... Acest lucru se face departe de lume, dacã urmãrim atingerea esentei si nu a fatadei. Introspectia are nevoie de singuratate, iar singuratatea, odatã ce i-am strigat numele, poate fi îmblânzitã în folosul nostru. In acest sens, Cioran a fost un îmblânzitor de singurãtate, cãci ce altceva sugereazã fraza “Singurãtatea nu te învatã sã fii singur, ci singurul”?

Filozoful, poetul cautã uneori singurãtatea, fugind de lume, dar fuga vine abia dupã ce a experimentat-o, dupã ce a gustat din amãrãciunea acelei singurãtãti. Omul, pentru concluzii vitale, are nevoie de tãcere, fiindcã atunci când el îsi scrie pe suflet, îsi scrie sufletul. Iar atunci când îsi scrie sufletul, încearcã sã se acordeze cu unda divinã, cu Logosul. Acel om care va reusi, va fi cu adevãrat “trezit”, va fi cu adevarat un “initiat”. Numeascã-l cine-o vrea, cum o vrea (din invidie, din rãutate sau din porunca altuia): schizofren, autist, nebun, besmetic, omul trezit îsi poate contempla monada si poate descoperi rostul ei. Din oaie de turmã devine, fãrã voia lui si chiar fãrã stirea lui, pãstor.

 Un asemenea pãstor de suflete a fost, este si va fi de-a pururi Eminescu. Este destinul marilor oameni - filozofi, poeti, artisti în general, - acei “iluminati” pe care i-a dat lumea în tumultoasa ei existentã, ca pentru a-i sublinia legitimitatea. Acesti “iluminati”, sau “alchimisti” care populeazã Shambala, sunt cei ce vãd fãrã a fi prezenti, sunt cei ce aud rezultanta vocilor interioare ale celorlalti, le înteleg si le rãspund, fiecare în limbajul care îi este propriu, - poezie, prozã, muzicã, filozofie, arte plastice s.a.m.d.. Ei sunt expresia monadei ca om în interactia lui cu divinitatea din lãuntru si cu lumea din afarã, ca om liber dar si legat constient de ea. Retragerea temporarã si aparentã din lume, este o necesitate pentru ei. “Intr-un cuptor deschis pâinea nu se coace”, spunea Coelho. Acele exercitii de singurãtate, necesare, cãci artistul experimenteazã singurãtatea pentru ca apoi sã o transforme în sursã de inspiratie, acele exercitii deci, odatã sfârsite, uneori se pot eterniza. Dar nu din cauza obisnuintei de a pãstra dinstanta, ci dintr-un fenomen de nerezonantã cu cei din jur, rãmasi în urmã, ca evolutie spiritualã. Ion Deaconescu, sesizând cu subtilitate acest aspect al însingurãrii nedorite, spune: “O, oameni, nu deschideti portile, cã s-ar putea sã nu intre nimeni”.

 Monada nu are o formã ci toate formele. Monadele sunt deopotrivã singularitate si pluralitate în unitate, în sensul complementaritãtii acelor “diferentiale divine” cum le numea Blaga. Monada este acea linie subtilã, invizibilã si imobilã, dar vie, în continua sa lucrare de transformare a omului. Aceastã transformare se face, dupã Leibnitz, nu din cauze externe, ci prin lucrarea “principiului intern” asupra simtului de perceptie a lumii înconjurãtoare si a celei nevãzute. Ea atinge, tangential, deopotrivã pe om si pe Dumnezeul din el, atât cât încape El în om. De aici toatã suita diversificãrii în naturã si a ierarhizãrii monadelor. Nici o monadã nu seamãnã cu alta, dar toate împreunã refac întregul. Monadã sau suflet, tot una. Monada ar fi scara cu mai multe trepte, sau cu mai putine, pe care o avem de urcat de-a lungul unei vieti terestre. Cu fiecare treaptã mai sus, avem o altã perspectivã, iar mintea si sufletul se îmbogãtesc întru sporirea constiintei. Pentru om, nu materialul din care este confectionatã scara este important, ci numãrul de trepte de urcat.

 Monada este ATMANUL indian, cel ce este “mai mic decât mic si mai mare decât mare”, dar este si CABIR-ul grec, acel zeu pitic si urias totodatã. Este atomul, este punctul si infinitul din el si din afara lui, este microcosmos si macrocosmos, unul si acelasi lucru, privit în oglinda timpului.

 Si acum, de la monadã la monadã, haideti sã ne privim mâinile. Ce vedem ? Omul are 5 degete la o mânã, atâtea cât sã numere perioadele de evolutie a pãmântului, a vietii si a materiei din univers. Iatã monada! Ce ar fi mâna fãrã cele 5 degete si ce ar fi cele 5 degete fãrã legãtura lor cu palma? Ce ar fi palma fãrã trup si trupul fãrã creier? Ce este omul fãrã Dumnezeul din el? Este antimonada, este trupul condus de un creier atrofiat, este un “zombi”, acel trup “mort" care poartã douã brate ce se terminã cu doi pumni, gata sã loveascã. Iatã si rostul vietii noastre terestre: triumful monadei asupra antimonadei.

 Omul, ca monadã si totodatã parte din Monadã, oscileazã între omul ca “zeu cãzut, care-si aminteste de ceruri”, al lui Lamartine, si cerul lui Cioran, ca “singura limitã pentru delirul inimii”.

 Antonia Iliescu
23 iunie 2006

 http://www.antonia-dinsuflet.be/eseuri.htm#Singurãtate_

Preamarirea

Preamarirea

Te preamaresc , Isuse, 

In Taina din Altar.

Prin laude aduse

Cu sufletul in har.

Te preamaresc , Treime, 

Cu vesnicul Cuvant, 

O , Domn din Inaltime, 

Prin Spiritul Tau Sfant.

Te preamaresc , Stapane, 

Un singur Dumnezeu, 

Ascuns sub val de Paine 

In suflete , mereu.

Cobori din Stralucire, 

Eu vreau sa Te servesc,

Invata-ma ,Iubire,

Cum sa Te preamaresc?

 

I-am cerut lui Dumnezeu

I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi îndepărteze obişnuinţa.

Dumnezeu a spus NU.

Nu eu trebuie sa ti-o îndepărtez ci tu trebuie sa renunţi la ea.

I-am cerut lui Dumnezeu sa-l vindece pe copilul meu handicapat

Dumnezeu a spus NU.

Spiritul său este întreg, iar corpul său este trecător.

I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea răbdare.

Dumnezeu a spus NU.

Rabdarea este un derivat al durerilor; ea nu se acorda, ea se învaţă.

I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea fericire.

Dumnezeu a spus NU.

Eu îţi dau binecuvântare; fericirea este în tine.

I-am cerut lui Dumnezeu să mă scape de durere,

Dumnezeu a spus NU.

Suferinţa te face să laşi la o parte grijile lumeşti şi te aduce aproape de mine.

I-am cerut lui Dumnezeu să crească spiritul meu

Dumnezeu a spus Nu.

Tu trebuie să te creşti pe tine însuţi dar mă voi îngriji ca să fii roditor

.

I-am cerut lui Dumnezeu toate lucrurile care ar putea să-mi încânte viaţa

Dumnezeu mi-a spus Nu.

Eu ţi-am dat viaţa, aşa că poţi să te bucuri de toate lucrurile.

.

I-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute să-i IUBESC pe alţii,

aşa de mult cât mă iubeşte El pe mine.

Dumnezeu a spus…Ahhhhh, în sfârşit ţi-a venit ideea cea bună.

Mathnawi (Rumi)

Mediul spiritual
Ce ar trebui sa stim pentru a primi cunoasterea pe care Rumi ne-o ofera? Intai de toate, trebuie inteles ca traditia lui Rumi nu este una "orientala". Nu este o traditie a Estului sau a Vestului, ci ceva intre cele doua. Limba materna a lu Rumi a fost persana, o limba indo-europeana puternic influetata de vocabularul semitic. In plus, traditia islamica spune ca omului i s-a dat dor o singura religie prin intermediul nenumaratilor profeti sau mesageri, care au mers la toate popoarele de pe pamant aducandu-le cunoasterea Duhului. Dumnezeu este sursa intregii veti. Esenta lui nu poate fi descrisa sau comparata cu ceva, insa El poate fi cunoscut prin anumite calitati spirituale care sunt manifestate in lume si in sufletul omului.
Islamul este ineles ca o continuare a traditiei abrahamice sau iudeo-crestine, cinstind profetii evei, precum si pe Iisus si pe Maria. Starea omului neiluminat este una a "necredintei", in care un individ traieste in sclavia falsului sine si doreste bunurile lumiii materiale. Practicile spirituale pe care Ru i le indica sunt menite sa preschimbe cerintele falsului sine si sa se atinga "supunerea" in fata unei ordini mai inalte a realitatii. Fara aceasta supunere adevaratul sine este syapanit de catre ego si traieste intr-o stare de neincetat conflict, datorata unor impulsuri contradictorii.Sinele inrobit este despartit de legatura sa fireasca cu inima, principalul organ al perceperii realitatii, si nu mai poate primi calauzirea spirituala si hrana pe care inima le procura. Sfarsitul acestei scalvii si false separatii conduce la realizarea si dezvoltarea adevaratei noastre umanitati. Maturitatea spirituala inseamna realizarea faptului ca sinele este o reflexie a Divinului. Dumnezeu este Preaiubitul sau Prietenul, identitate transpersonala. In iubirea sa pentru cel Preaiubit iubitorul ajunge sa se uite pe sine.
Djalal-ud-Din, supranumit "printul poetilor sufi", a fost un mare mistic, combinand in sine ganditorul si artistul. In intreaga sa opera poetica el a cantat iubirea Divina, care a fost ghidul spiritual al vietii sale. El nu l-a cautat pe Dumnezeu in afara, ci in sine insusi. A crezut ca dragostea a fost cel mai mare semn al lui Dumnezeu aratat omului. El a simtit cum se dizolva in oceanul fara de sfarsit al iubirii Divine, "intocmai cum zaharul se dizolva in apa"
Dedicandu-se unei vieti de nesfarsita dragoste spirituala, poezie, muzicasi dans, Mawlana a fost un mare umanist. Iubirea sa pentru oameni a fost fara margini. El obisnuia sa spuna: "Noi iubim, de aceea viata omeneasca este frumoasa!" Filozofia sa poate fi rezumata de versul urmator:

Vino iarasi!
Vino iarasi, oricum ai fi,
Chiar daca esti fara credinta,
Un adorator al focului sau un pagan;
Nu conteaza ca ti-ai incalcat juramintele de o suta de ori.
Usa noastra nu-i una a deznadejdii, Doar vino asa cum esti!

Pe buna dreptate unul dintre criticii occidentali spunea despe el: "Fara indoiala, Rumi a fost unul dintre cei mai mari poeti mistici ai Islamului si un geniu al literaturii universale. El a marcat, cu o amprenta de nesters, gandirea religiosa musulmana si opera lui constituie o sursa de meditatie si de viata spirituala"

Asa ca se cuvine sa imi scurtez prologul.

Inalta-te, copile! Din legaturi te smulge si simte libertatea!

Cat timp vei mai ramane rob al aurului stralucitor?

Chiar de-o sa torni intreg oceanul in ulciorul tau,

Desrtaciunea viselor tale nu va dura mai mult de-o zi.

Ulciorul poftei de avere nicicand nu are fund,

Iar scoica nu ascunde perla in adanc, pan'ce cochilia nu-i plina;

Doar cel ce-i vesmantat in straie sfasiate de flacara iubirii,

E cu adevarat neantinat de pofte si pacat.

Inchinaciune tie, atunci, Iubire, o , dulce nebunie!

Tu care tamaduiesti indata orice durere omeneasca!

Tu, neasemuitul vraci ce vindeca mandria si trufia.

Tu, care esti a noastra-ntelepciune, precum e Platon pentru oamneni!

Iubirea inalta trupurile noastre din tarana pana-n Rai.

De dragul ei, colinele domoale dantuiesc,

O, Preaiubite, caci iubirea a dat viata Muntelui Sinai,

Cand "s-a cutremurat si Moise s-a prabusit intr-un lesin".

De m-ar atinge Preaiubitul cu suflarea sa,

Si eu, asemeni flautului as izbucni in cantece duioase.

Dar cel ce n-are parte de cei care-i cunosc grairea,

E mut, desi poate sa vorbeasca in mai multe graiuri.

Cand trandafirul s-a uscat si taoata floarea-i pustiita,

Cantul privighetorii nu mai rasuna nicaieri.

Preaiubitul este in tot si-n toate, cel ce iubeste doar l-acopera c-un val.

Preaiubitul inseamna tot ce are viata, iar cel care iubeste e neansufletit!

Cand cel care iubeste nu isi mai simte inima insufletita de Iubire,

El devine asemeni unei sarmane pasari fara aripi. Ce pacat!

Cum sa gasesc puterea cumpatul sa imi pastrez,

De nu-mi arata Preaiubitul incurajare, sprijin si speranta?

Iubirea cere ca taina aceasta sa fie revelata,

Dar stii tu oare de ce oglinda e intunecata?

Rugina de pe luciul ei demult nu-i curatata.

Si oare la ce-i buna oglinda ce nu reflecta chipul?

Caci de-ar fi fost stearsa de rugina si de orice pangarire,

Cu-o stralucire fara seaman ar oglindi SOARELE LUI DUMNEZEU

Interviu cu Dumnezeu (Octavian Paler)

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp... i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce întrebări ai vrea să-mi pui ?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni ?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească..., iar apoi tânjesc să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani..., iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
- Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi ?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc..., şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece ;
- Să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin ;
- Să înveţe că există oameni care îi iubesc dar, pur şi simplu încă nu ştiu să-si exprime sentimentele ;
- Să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru si că pot să-l vadă în mod diferit ;
- Să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalti şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat..., am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

In memoriam Octavian Paler

http://www.youtube.com/watch?v=Ayv7C6Q9jr8