Lumina Neapropiata (Ioan Alexandru)

Singurãtate si monadã

Singurãtatea, din fericire, sau mai curând din nefericire, tot omul stie ce inseamnã. Monada însã este o notiune mai complexã si mai greu de definit.

 Termenul “monadã” vine din grecescul “monas” care înseamnã unitate. Leibnitz, pãrintele Monadologiei sau “Teoriei monadelor” (text redactat în 1714), este filozoful-matematician extrem de putin permeabil la principiile materialiste ale lui Descartes, fiind mai curând atasat fizicii moderne a lui Huygens, care atribuie corpurilor, în afara formei si extinderii spatiale, si forte interne, de coeziune, care le asigurã stabilitatea si autonomia. De la “forte” la Fortã nu este decât un gând îndreptat cãtre cer si Leibnitz l-a gândit !

 Atunci când spune cã “monada este unitatea fiintei”, aceastã “unitate” o putem interpreta în dubla sa acceptiune: aceea de unitate de mãsurã a profunzimii fiintei, dar si de fortã de coeziune a principiilor vitale cu care ne nastem. Conform definitiei, o monadã este “o fortã ireductibilã”, care cuprinde deopotrivã planul, sursa care a creat planul si rezultatul lui, adicã încreatul. Monada este unirea materiei vizibile cu materia invizibilã sau “subtilã”. Monada este unul în toate si toate în unul. Mitr. Hierotheos Vlachos[1], pãsind pe urmele lui Leibnitz, vede MONADA în Dumnezeu, care este “unul si întreit”:

“Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu este împărţit, dar neâmpărţibil... El este unit în chip împărţibil". Şi apoi încheie spunând: „Din această pricină, atât împărţirea, cât şi unirea sunt un paradox".
Sfântul Thalassie scrie acelaşi lucru: „Monada mişcându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox".

 Monada este omul ca parte a divinitãtii, omul-carne si omul-spirit în continuã unire si transformare, de-a lungul anevoiosului proces al autocunoasterii, lumen naturae, care trece prin introspectie, prin coborârea în adâncuri tulburi, în acea “vale a plângerii”. “Doar în lacrimi poti sã-ti regãsesti faţa” – spune Cioran, dându-i suferintei un sens, iar acest sens este spre cunoasterea de sine. Nu mã plâng, Doamne, dar plâng... Acest lucru se face departe de lume, dacã urmãrim atingerea esentei si nu a fatadei. Introspectia are nevoie de singuratate, iar singuratatea, odatã ce i-am strigat numele, poate fi îmblânzitã în folosul nostru. In acest sens, Cioran a fost un îmblânzitor de singurãtate, cãci ce altceva sugereazã fraza “Singurãtatea nu te învatã sã fii singur, ci singurul”?

Filozoful, poetul cautã uneori singurãtatea, fugind de lume, dar fuga vine abia dupã ce a experimentat-o, dupã ce a gustat din amãrãciunea acelei singurãtãti. Omul, pentru concluzii vitale, are nevoie de tãcere, fiindcã atunci când el îsi scrie pe suflet, îsi scrie sufletul. Iar atunci când îsi scrie sufletul, încearcã sã se acordeze cu unda divinã, cu Logosul. Acel om care va reusi, va fi cu adevãrat “trezit”, va fi cu adevarat un “initiat”. Numeascã-l cine-o vrea, cum o vrea (din invidie, din rãutate sau din porunca altuia): schizofren, autist, nebun, besmetic, omul trezit îsi poate contempla monada si poate descoperi rostul ei. Din oaie de turmã devine, fãrã voia lui si chiar fãrã stirea lui, pãstor.

 Un asemenea pãstor de suflete a fost, este si va fi de-a pururi Eminescu. Este destinul marilor oameni - filozofi, poeti, artisti în general, - acei “iluminati” pe care i-a dat lumea în tumultoasa ei existentã, ca pentru a-i sublinia legitimitatea. Acesti “iluminati”, sau “alchimisti” care populeazã Shambala, sunt cei ce vãd fãrã a fi prezenti, sunt cei ce aud rezultanta vocilor interioare ale celorlalti, le înteleg si le rãspund, fiecare în limbajul care îi este propriu, - poezie, prozã, muzicã, filozofie, arte plastice s.a.m.d.. Ei sunt expresia monadei ca om în interactia lui cu divinitatea din lãuntru si cu lumea din afarã, ca om liber dar si legat constient de ea. Retragerea temporarã si aparentã din lume, este o necesitate pentru ei. “Intr-un cuptor deschis pâinea nu se coace”, spunea Coelho. Acele exercitii de singurãtate, necesare, cãci artistul experimenteazã singurãtatea pentru ca apoi sã o transforme în sursã de inspiratie, acele exercitii deci, odatã sfârsite, uneori se pot eterniza. Dar nu din cauza obisnuintei de a pãstra dinstanta, ci dintr-un fenomen de nerezonantã cu cei din jur, rãmasi în urmã, ca evolutie spiritualã. Ion Deaconescu, sesizând cu subtilitate acest aspect al însingurãrii nedorite, spune: “O, oameni, nu deschideti portile, cã s-ar putea sã nu intre nimeni”.

 Monada nu are o formã ci toate formele. Monadele sunt deopotrivã singularitate si pluralitate în unitate, în sensul complementaritãtii acelor “diferentiale divine” cum le numea Blaga. Monada este acea linie subtilã, invizibilã si imobilã, dar vie, în continua sa lucrare de transformare a omului. Aceastã transformare se face, dupã Leibnitz, nu din cauze externe, ci prin lucrarea “principiului intern” asupra simtului de perceptie a lumii înconjurãtoare si a celei nevãzute. Ea atinge, tangential, deopotrivã pe om si pe Dumnezeul din el, atât cât încape El în om. De aici toatã suita diversificãrii în naturã si a ierarhizãrii monadelor. Nici o monadã nu seamãnã cu alta, dar toate împreunã refac întregul. Monadã sau suflet, tot una. Monada ar fi scara cu mai multe trepte, sau cu mai putine, pe care o avem de urcat de-a lungul unei vieti terestre. Cu fiecare treaptã mai sus, avem o altã perspectivã, iar mintea si sufletul se îmbogãtesc întru sporirea constiintei. Pentru om, nu materialul din care este confectionatã scara este important, ci numãrul de trepte de urcat.

 Monada este ATMANUL indian, cel ce este “mai mic decât mic si mai mare decât mare”, dar este si CABIR-ul grec, acel zeu pitic si urias totodatã. Este atomul, este punctul si infinitul din el si din afara lui, este microcosmos si macrocosmos, unul si acelasi lucru, privit în oglinda timpului.

 Si acum, de la monadã la monadã, haideti sã ne privim mâinile. Ce vedem ? Omul are 5 degete la o mânã, atâtea cât sã numere perioadele de evolutie a pãmântului, a vietii si a materiei din univers. Iatã monada! Ce ar fi mâna fãrã cele 5 degete si ce ar fi cele 5 degete fãrã legãtura lor cu palma? Ce ar fi palma fãrã trup si trupul fãrã creier? Ce este omul fãrã Dumnezeul din el? Este antimonada, este trupul condus de un creier atrofiat, este un “zombi”, acel trup “mort" care poartã douã brate ce se terminã cu doi pumni, gata sã loveascã. Iatã si rostul vietii noastre terestre: triumful monadei asupra antimonadei.

 Omul, ca monadã si totodatã parte din Monadã, oscileazã între omul ca “zeu cãzut, care-si aminteste de ceruri”, al lui Lamartine, si cerul lui Cioran, ca “singura limitã pentru delirul inimii”.

 Antonia Iliescu
23 iunie 2006

 http://www.antonia-dinsuflet.be/eseuri.htm#Singurãtate_

Pace si Iubire (Melfior Ra)

PACE si IUBIRE

va ofer

A oferi

inseamna

a primi

In fiecare zi primesc

o floare de crin

la trei zile
un triunghi

la sapte zile
o hexagrama

la noua zile
o inima

In inima
Lumina
in hexagrama
Cunoasterea
in triunghi
Cuvantul
in crin
Puritatea

Iata ce va ofer

Melfior Ra (http://melfior-ra.ro )

Ma rog (Mihai Beniuc)

Mă rog la floarea de cireş,

Mă rog la frunza de măceş,

Mă rog la spicul grâului:

Dă-i omului tot ce-i frumos.

Dă-i gânguritul cel duios

Al porumbeilor pe ram,

Dă-i boare de parfum prin geam;

Dă-i dorul de-a umbla prin munţi,

Cu zori şi cu zăpezi pe frunţi,

Cu flori pe cărărui, pe stânci,

Cu vulturi peste râpi adânci;

Dă-i pâinea albă lângă vin

Şi peste casă cer senin

Şi frate bun şi bun vecin

Şi somnul noaptea fără chin;

Dă-i chipul din izvor curat

În care şi-a astâmpărat

Şi setea şi obrazul cald

În drumul lui către înalt.

Mă rog la toate câte sunt

Să fie bine pe pământ.

Pace, Lumina, Iubire

Albastru (EM)

Am venit din steaua albastra
Aici, pe planeta Pamant,
Un lacas divin sa tes
Din lumina albastra.

Gandul la steaua albastra
Ma indeamna mereu,
Muntele drumului meu
Sa-l urc cu ardoare.

Iubirea-mi albastra
Peste Pamant se revarsa,
Transformandu-l intr-o stea
Stralucind in Univers.

Inima ei pulseaza mai tare
Radiind bucurie albastra,
Catre oamenii ingeri
Ce-o locuiesc.

Manualul Razboinicului Luminii (Paulo Coelho)

De-acum înainte - şi vreme de câteva sute de ani - Universul are să-i ajute pe războinicii luminii şi să-i boicoteze pe superstiţioşi.
Energia Pământului trebuie reînnoită.
Ideile noi au nevoie de spaţiu.
Corpul şi sufletul au nevoie de noi provocări.
Viitorul a devenit prezent şi toate visele - cu excepţia acelora care includ prejudecăţi - vor avea şansa de a se manifesta.
Ceea ce a fost important va rămâne; ceea ce a fost inutil va dispărea. Războinicului nu-i revine misiunea de a judeca visele aproapelui şi el nu-şi pierde vremea criticând hotărârile celorlalţi.
Ca să aibă încredere în propriul său drum, nu trebuie să demonstreze că drumul celuilalt este greşit.

Fiecare războinic al luminii a rămas cu o teamă de a intra în luptă.
Fiecare războinic al luminii a trădat şi minţit cândva în trecut.
Fiecare războinic al luminii a păşit cândva pe un drum care nu era al lui.
Fiecare războinic al luminii a suferit cândva din pricina unor lucruri lipsite de însemnătate.
Fiecare războinic al luminii a crezut cândva că nu este războinic al luminii.
Fiecare războinic al luminii a eşuat cândva în datoriile sale spirituale.
Fiecare războinic al luminii a zis cândva da când ar fi vrut să zică nu.
Fiecare războinic al luminii a lovit-o cândva pe o fiinţă iubită.
Tocmai de aceea este războinic al luminii, pentru că a trecut prin toate acestea şi nu şi-a pierdut niciodată speranţa de a fi mai bun decât era.

Un războinic al luminii îşi păstrează mereu inima neîntinată de sentimentul urii.
Când porneşte la luptă, îşi aminteşte de ceea ce a spus Cristos: “Iubiţi-i pe duşmanii voştri.” Şi se supune. Ştie însă că actul iertării nu te obligă să accepţi orice; un războinic nu poate pleca fruntea - altminteri ar pierde din vedere orizontul propriilor sale vise.
Acceptă că adversarii săi se află acolo ca să-i pună la încercare bravura, stăruinţa, capacitatea de-a lua hotărâri. Ei sunt cei care-l obligă să lupte pentru visele sale.Însăşi experienţa luptei îl întăreşte pe războinicul luminii

Războinicul a învăţat că e mai bine să urmeze lumina.
El a trădat, a minţit, s-a abătut din drum, a făcut curte întunecimii. Şi totul a fost mai departe în regulă - ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Între timp, se cască brusc o prăpastie; mai poţi face o mie de paşi în siguranţă - dar încă un pas înseamnă sfârşitul a toate. Atunci războinicul se opreşte înainte de a se distruge pe sine.
Când ia această hotărâre, ascultă patru comentarii: “Ai procedat întotdeauna greşit. Eşti prea bătrân ca să te mai schimbi. Nu eşti bun. Nu meriţi.”
El îşi înalţă privirea la cer. Şi un glas îi spune: “Dragul meu, toată lumea a făcut greşeli. Tu eşti iertat, dar nu-ţi pot impune iertarea. Hotărăşte-te.”
Adevăratul războinic acceptă iertarea.