La Sarmizegetusa
toate sunt piatră.
Pământ şi copaci
şi frunze şi boltă
şi aer şi iarbă,
mereu, niciodată,
toate sunt piatră.
toate sunt piatră.
Pământ şi copaci
şi frunze şi boltă
şi aer şi iarbă,
mereu, niciodată,
toate sunt piatră.
La Sarmizegetusa
pietrele grăiesc zăcând
şi dor tăcând.
În nemişcarea iluzorie
pornite spre veşnicie
mor în fiece clipă
renăscând în priviri
rodind tăcerea
care-aici înghite totul
care-aici naşte totul
care-aici doare totul.
La Sarmizegetusa
nu există pietre.
N-au
existat vreodată.Aici, altădată,
a sângerat un uriaş
şi peste boabele lui de sânge închegat
a căzut timpul
şi zace în neştire
de parc-ar fi un morman de pietre.
Adevăratele pietre
tac şi trec
şi fug şi-aleargă
în maratonul de milenii pe care stă bine-mersi istoria
în căutarea uriaşului uitat de timpuriu
de timp
în timp
în flamandul timp
în marele timp
în uriaşul timp
netimp
venit
şi-adus de-aiurea.
La Sarmizegetusa
se mai sfădesc uriaşi.
Din clipă în clipă
în fiece clipă
înfloresc pietrele
şi cresc şi cresc
strat cu strat
privire cu privire
fărâmă cu fărâmă
din timpul care se scutură
duşmănos şi darnic
şi zgomotos.
La Sarmizegetusa
pietrele cresc cu timpul
mai repede decât timpul
şi-l vor sparge odată
ca niciodată
trezindu-l din neştire.
La Sarmizegetusa
pluteşte-un dor de niciodată
şi e atâta tăcere
şi-atâta pădure
cu frunze şi iarbă ş-izoare de piatră
şi zarvă de luptă
pulsând încordată
şi timp făr` de timp
zăcând în neştire ...
e-atâta tăcere
şi-atâta uimire
în frunze, în boltă
în firul de iarbă
în aer şi-n piatră.
E totul tăcere
