Lumea (EM)

La malul marii insorite
Doi copilasi se joaca in nisip.
Ei fac castele jucarii
Pentru placerea lor de-a construi.

Se balacesc in apa, cara scoici,
Sa pavoazeze noul fort.
Cu pietricele mii si mii
Paveaza drumul spre tarii.


Cind totul este terminat,

Ei admirau ce au lucrat.

Se invirteau tot topaind

In jurul fortului cladit.

.

Cind vine seara,

Se despart cu greu de joaca lor,

Stiind ca marea va lua

Castelul lor de jucarii.

Dar se ‘nveselesc pe data,

Ca maine vor porni din nou

La construit castele noi

Mai trainice si mai frumoase,

Ce din rai parca-s picate.

Dor de Sarmizegetusa (Dacian)

La Sarmizegetusa
toate sunt piatră.
Pământ şi copaci
şi frunze şi boltă
şi aer şi iarbă,
mereu, niciodată,
toate sunt piatră.

La Sarmizegetusa
pietrele grăiesc zăcând
şi dor tăcând.
În nemişcarea iluzorie
pornite spre veşnicie
mor în fiece clipă
renăscând în priviri
rodind tăcerea
care-aici înghite totul
care-aici naşte totul
care-aici doare totul.

La Sarmizegetusa
nu există pietre.
N-au existat vreodată.
Aici, altădată,
a sângerat un uriaş
şi peste boabele lui de sânge închegat
a căzut timpul
şi zace în neştire
de parc-ar fi un morman de pietre.
Adevăratele pietre
tac şi trec
şi fug şi-aleargă
în maratonul de milenii pe care stă bine-mersi istoria
în căutarea uriaşului uitat de timpuriu
de timp

în timp
în flamandul timp
în marele timp
în uriaşul timp
netimp
venit
şi-adus de-aiurea.

La Sarmizegetusa
se mai sfădesc uriaşi.
Din clipă în clipă
în fiece clipă
înfloresc pietrele
şi cresc şi cresc
strat cu strat
privire cu privire
fărâmă cu fărâmă
din timpul care se scutură
duşmănos şi darnic
şi zgomotos.



La Sarmizegetusa
pietrele cresc cu timpul
mai repede decât timpul
şi-l vor sparge odată
ca niciodată
trezindu-l din neştire.

La Sarmizegetusa
pluteşte-un dor de niciodată
şi e atâta tăcere
şi-atâta pădure
cu frunze şi iarbă ş-izoare de piatră
şi zarvă de luptă
pulsând încordată
şi timp făr` de timp
zăcând în neştire ...
e-atâta tăcere
şi-atâta uimire
în frunze, în boltă
în firul de iarbă
în aer şi-n piatră.
E totul tăcere

şi toate sunt piatră.

Dacian

Sursa ... http://www.dacii.ro/revista/4/patru.htm

Sfinxul (Kabbala - Papus)

Templele pot fi distruse, cartile pot fi arse fara ca in felul acesta inaltele cunostinte dobandite de cei din vechime sa poata fi date uitarii. Sfinxul ramane si este de ajuns.
Simbol al Unitatii, el rezuma in sine formele cele mai stranii.
Simbol al Adevarului, el arata ratiunea tuturor greselilor in chiar contrastele sale.
Simbol al Absolutului, el manifesta Tetrada misterioasa.
Religia voastra este opera unui impostor, doar a mea vine de la Dumnezeu, raspunde evreul!
Numai religia mea este adevarata, striga crestinul fanatic!
Toate cartile voastre sunt copii ale Revelatiei noastre, spune hindusul.
Toate religiile sunt simple minciuni, nimic nu exista in afara de materie; principiile tuturor cultelor vin din contemplarea astrelor, numai stiinta este advarata,sustine savantul.

Dar Sfinxul se ridica deasupra tuturor acestor dispute, imobil, sinteza a Unitatii tuturor cultelor, a tuturor stiintelor. El arata crestinului Ingerul, Vulturul, Leul si Taurul care insotesc pe evanghelisti; evreul recunoaste in el viziunea lui Iezechil; hindusul, secretele lui Adda Nari, iar savantul descopera sub toate aceste simboluri cele patru forte elementare: magnetism, electricitate, caldura si lumina.
Nehotarat asupra caii pe care trebuie sa o urmeze in viata, omul intreaba Sfinxul si Sfinxul vorbeste:

“Priveste-ma, am cap de om in care se afla Stiinta, dupa cum indica podoabele care il decoreaza. Stiinta conduce drumul meu in viata, dar singura ea imi e de putin ajutor. Am gheare de leu la cele patru membre, sunt inarmat pentru actiune, imi fac loc la dreapta si la stanga, in fata si in spate, nimic nu rezista Curajului condus de Stiinta.
Insa aceste labe sunt atat de solide doar pentru ca sunt grefate pe soldurile mele puternice de Taur. Cand intreprind o actiune, imi urmaresc telul cu truda, cu rabdarea boului ce sapa brazda.
In momentele de slabiciune, cand descurajarea este gata sa ma napadeasca, cand capul meu nu se simte destul de tare pentru a-mi conduce fiinta, imi agit aripile mele de Vultur. Ma ridic pe taramul intuitiei, citesc in Inima Lumii secretele Vietii universale, apoi revin si imi continui opera in tacere.
.
Capul meu te sfatuieste sa stii.
Ghearele mele iti recomanda sa cutezi.
Soldurile mele te indeamna sa vrei.
Aripile mele te invata sa taci.
Urmeaza-mi cu incredere sfaturile si viata ti se va parea dreapta si frumoasa.”

Fata de om a Sfinxului vorbeste de inteligenta.
Mamelele sale de dragoste, unghiile sale de lupta.
Aripile sale sunt Credinta, Visul si Speranta
Iar soldurile Taurului munca de aici, de pe pamant.
De stii sa muncesti, sa crezi, sa iubesti, sa te aperi,
Daca de josnice nevoi nu esti inlantuit,
Daca inima-ti stie sa vrea iar spiritul tau intelege
O, Rege al Tebei, iata-te incoronat.
(Eliphas Levi)

In acest simbol al Sinxului se arata mari opozitii:
In fata; Capul (Stiinta) se opune Labelor (Curajul)
In spate: Soldurile (Munca) se opun de asemenea Labelor
Intre cele doua: Intuitia (Aripile) care le ordoneaza.
In actiune, Curajul va lucra de o maniera eficace numai daca Stiinta va ajunge sa-l conduca.
In cercetari, Curajul va fi incununat de succes numai daca se va lasa condus de Munca si de Perseverenta.
In sfarsit, excesele in Actiune sau in Studiu trebuie temperate de folosirea Imaginatiei (aripile vulturului)

Este prezenta de asemenea si o alta opozitie, cea dintre partea de sus si partea de jos armonizate de catre mijloc
Sus isi au lacasul Stiinta si Imaginatia, jos Practica – Practica in Stiinta (labele din fata) Practica in Imaginatie (labele din spate)
Teoria trebuie sa domine si sa conduca intotdeauna Practica, caci numai asa pot fi descoperite Adevarurile naturii; nici Teorie fara Practica, nici Practica fara Teorie. Nici Practica, nici Teorie fara Munca; iata ce vrea sa ne spuna Sfinxul.

Manualul Razboinicului Luminii (Paulo Coelho)

De-acum înainte - şi vreme de câteva sute de ani - Universul are să-i ajute pe războinicii luminii şi să-i boicoteze pe superstiţioşi.
Energia Pământului trebuie reînnoită.
Ideile noi au nevoie de spaţiu.
Corpul şi sufletul au nevoie de noi provocări.
Viitorul a devenit prezent şi toate visele - cu excepţia acelora care includ prejudecăţi - vor avea şansa de a se manifesta.
Ceea ce a fost important va rămâne; ceea ce a fost inutil va dispărea. Războinicului nu-i revine misiunea de a judeca visele aproapelui şi el nu-şi pierde vremea criticând hotărârile celorlalţi.
Ca să aibă încredere în propriul său drum, nu trebuie să demonstreze că drumul celuilalt este greşit.

Fiecare războinic al luminii a rămas cu o teamă de a intra în luptă.
Fiecare războinic al luminii a trădat şi minţit cândva în trecut.
Fiecare războinic al luminii a păşit cândva pe un drum care nu era al lui.
Fiecare războinic al luminii a suferit cândva din pricina unor lucruri lipsite de însemnătate.
Fiecare războinic al luminii a crezut cândva că nu este războinic al luminii.
Fiecare războinic al luminii a eşuat cândva în datoriile sale spirituale.
Fiecare războinic al luminii a zis cândva da când ar fi vrut să zică nu.
Fiecare războinic al luminii a lovit-o cândva pe o fiinţă iubită.
Tocmai de aceea este războinic al luminii, pentru că a trecut prin toate acestea şi nu şi-a pierdut niciodată speranţa de a fi mai bun decât era.

Un războinic al luminii îşi păstrează mereu inima neîntinată de sentimentul urii.
Când porneşte la luptă, îşi aminteşte de ceea ce a spus Cristos: “Iubiţi-i pe duşmanii voştri.” Şi se supune. Ştie însă că actul iertării nu te obligă să accepţi orice; un războinic nu poate pleca fruntea - altminteri ar pierde din vedere orizontul propriilor sale vise.
Acceptă că adversarii săi se află acolo ca să-i pună la încercare bravura, stăruinţa, capacitatea de-a lua hotărâri. Ei sunt cei care-l obligă să lupte pentru visele sale.Însăşi experienţa luptei îl întăreşte pe războinicul luminii

Războinicul a învăţat că e mai bine să urmeze lumina.
El a trădat, a minţit, s-a abătut din drum, a făcut curte întunecimii. Şi totul a fost mai departe în regulă - ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Între timp, se cască brusc o prăpastie; mai poţi face o mie de paşi în siguranţă - dar încă un pas înseamnă sfârşitul a toate. Atunci războinicul se opreşte înainte de a se distruge pe sine.
Când ia această hotărâre, ascultă patru comentarii: “Ai procedat întotdeauna greşit. Eşti prea bătrân ca să te mai schimbi. Nu eşti bun. Nu meriţi.”
El îşi înalţă privirea la cer. Şi un glas îi spune: “Dragul meu, toată lumea a făcut greşeli. Tu eşti iertat, dar nu-ţi pot impune iertarea. Hotărăşte-te.”
Adevăratul războinic acceptă iertarea.

Nemurire (Rumi)

Fiind mineral am murit si am fost transformat.

Am murit pentru lumea vegetala
si am atins starea de animal.






Am murit pentru lumea animala si am devenit Adam:
atunci de ce m-as teme?
Cand am devenit mai putin murind?






Data viitoare voi muri pentru starea umana,
asa incat sa ma pot inalta si sa ridic capul spre ingeri.
Desi trebuie sa scap si deconditia angelica.







"Totul este trecator, in afara de Chipul Sau."

.

.
.

Inca o data voi fi sacrificat, murind pentru lumea ingerilor;
Voi deveni ceea ce nu si-ar putea nimeni inchipui -
Voi deveni nonexistent.

.

.

.

.

.

.

Nonexistenta isi canta melodia pura,
"Cu adevarat, in EL ne vom intoarce!"

Existenta noastra este doar inexistenta:

Esti Fiinta absoluta care face ca aceste

lucruri efemere sa se manifeste.

Razboinicul luminii (Coelho)

PROLOG

“În largul plajei de vest a satului se află o insulă şi pe ea e un templu uriaş, plin de clopote”, spuse o femeie.
Băiatul observă că ea purta veşminte ciudate şi capul îi era acoperit de un văl. Nu o mai văzuse niciodată înainte.
“Ai vizitat templul acela?” întrebă ea. “Du-te acolo şi spune-mi cum ţi se pare.”
Atras de frumuseţea femeii, băiatul merse la locul indicat. Şezu pe nisip şi scrută orizontul cu privirea, dar nu văzu nimic în afara priveliştii obişnuite: cerul albastru şi oceanul.
Decepţionat, se duse într-un sat de pescari din apropiere şi întrebă despre o insulă cu un templu.
“Ah, a fost cu mult timp în urmă, pe vremea când trăiau pe-aici străbunicii mei”, zise un pescar bătrân. “A fost un cutremur mare şi insula s-a scufundat în mare. Dar deşi nu mai putem vedea insula, încă putem auzi clopotele de la templul de pe ea atunci când marea le face să se legene acolo, în adâncurile ei.”
Băiatul se întoarse pe plajă şi încercă să asculte clopotele. Stătu acolo toată după-amiaza, dar nu izbuti să audă altceva decât zgomotul valurilor şi ţipetele pescăruşilor.
Când se lăsă noaptea, părinţii lui veniră să-l caute. A doua zi de dimineaţă, el se întoarse pe plajă; nu-şi putea închipui că o femeie frumoasă ar fi fost în stare să-l mintă. Dacă ea avea să revină într-o bună zi, i-ar fi putut spune că nu văzuse insula, dar auzise clopotele templului pe care le făcea să răsune mişcarea valurilor.
Trecură astfel multe luni; femeia nu se întoarse şi tânărul o dădu uitării; acum era convins că trebuia să descopere bogăţiile şi comorile templului scufundat. Dacă ar auzi clopotele, ar fi în stare să o localizeze şi ar putea recupera comoara ascunsă acolo.
Îşi pierduse orice interes pentru şcoală şi pentru grupul său de prieteni. Se transformase în obiectul preferat al glumelor celorlalţi copii, care obişnuiau să spună: “El nu mai e ca noi. Preferă să se uite ţintă la mare fiindcă îi e frică să nu piardă la jocurile noastre.”
Şi toţi râdeau, uitându-se la băiatul care şedea pe mal.
Deşi nu izbutise să audă vechile clopote ale templului, băiatul învăţa alte lucruri. Începu să-şi dea seama că, de cât asculta zgomotul valurilor, atenţia nu-i mai era abătută de ele. Niţel mai târziu se obişnui şi cu ţipetele pescăruşilor, cu zumzetul albinelor, cu vântul care bătea în frunzele palmierilor.
La şase luni după prima lui conversaţie cu femeia, băiatul era capabil să nu se mai lase distras de nici un zgomot - dar încă nu putea auzi clopotele templului scufundat.
Veneau pescari să stea de vorbă cu el şi stăruiau: “Noi auzim!” ziceau ei.
Băiatul însă nu izbutea.
Ceva mai târziu, pescarii schimbară vorba: “Eşti prea preocupat de zvonul clopotelor din adânc; renunţă la asta şi vino să te joci iar cu prietenii tăi. Poate că numai pescarii izbutesc să le audă.”

După aproape un an, băiatul gândi: “Pesemne oamenii ăştia au dreptate. E mai bine să mă fac mare, să devin pescar şi să revin în fiecare zi pe plaja asta, pentru că a ajuns să-mi placă.” Şi mai gândi: “Poate că totul e o legendă şi - din cauza cutremurului - clopotele se vor fi sfărâmat şi nu vor mai răsuna niciodată.”
În după-amiaza aceea se hotărâ să se întoarcă acasă.
Se apropie de ocean, ca să-şi ia rămas-bun de la el. Mai privi o dată natura şi - cum gândul nu-i stătuse decât la clopote - putu zâmbi iarăşi auzind frumuseţea cântecului pescăruşilor, zgomotul mării, vântul şuierând în frunzele palmierilor. Auzi de departe glasul prietenilor săi care se jucau şi se simţi bucuros dându-şi seama că avea să revină la jocurile copilăriei.
Băiatul era mulţumit şi - aşa cum numai un copil ştie s-o facă - se simţi plin de recunoştinţă că era în viaţă. Era sigur că nu-şi pierduse vremea, deoarece învăţase să contemple şi să venereze Natura.
Atunci, pentru că asculta marea, pescăruşii, vântul, frunzele palmierilor şi vocile prietenilor săi care se jucau, auzi şi primul clopot.
Şi altul. Şi încă unul, până când, spre bucuria lui, bătură toate clopotele templului scufundat.

Mulţi ani mai târziu - bărbat în toată firea acum - se întoarse în satul şi pe plaja copilăriei sale. Nu mai năzuia să recupereze nici o comoară din fundul mării; totul fusese poate doar rodul imaginaţiei lui şi nu auzise niciodată clopotele sub apă într-o după-amiază pierdută din copilărie. Chiar şi aşa, se hotărâ să se plimbe puţin, ca să audă zgomotul vântului şi cântecul pescăruşilor.
Care nu-i fu mirarea când o văzu, şezând pe nisip, pe femeia ce-i vorbise despre insula aceea cu templul ei.
“Ce faci aici?” o întrebă el.
“Te aşteptam pe tine”, răspunse ea.
El îşi dădu seama că - deşi trecuseră amar de ani - femeia îşi păstrase aceeaşi înfăţişare; vălul care-i ascundea părul nu părea decolorat de trecerea timpului.
Ea îi întinse un caiet albastru, cu filele albe.
“Scrie: un războinic al luminii se uită cu atenţie în ochii unui copil. Pentru că ei ştiu să vadă lumea fără amărăciune. Când vrea să ştie dacă persoana de lângă el e demnă de încredere, încearcă să o privească aşa cum ar vedea-o un copil.”
“Ce este un războinic al luminii?”

“Ştii bine ce este”, răspunse ea, surâzând. “E cineva capabil să înţeleagă miracolul vieţii, să lupte până la capăt pentru ceva în care crede, auzind totodată şi clopotele pe care marea le face să răsune în adâncul ei.”
El nu se socotise niciodată războinic al luminii. Femeia păru a-i ghici gândurile: “Toţi sunt în stare să fie. Şi cu toate că nimeni nu se consideră războinic al luminii, cu toate acestea toţi sunt.”
El se uită la paginile caietului. Femeia surâse din nou.
“Scrie despre războinic”, zise ea.

Craiasa padurii (EM)

In poiana cu flori multe
S-au unit ca la parada,
In haine multicolore,





Fluturi, gize, animale
Sa petreaca, sa se joace
Sub a soarelui caldura.






Apele din munti coboara
Si-si aduc susurul lor,
Ca auzul sa incinte,
Sufletul sa il inalte
Catre piscuri, catre zare
Unde gindul vrea sa zboare.


Dinspre lacul cristalin
Se aude tot mai tare
Zvon de broaste oracaind,
Pasari gurese de balta,
Ce-au pornit cu mic si mare
Spre poiana incintatoare.


Copaci falnici, tufe zburlite
Stau de straja cu prestanta,
Sa priveasca de pe margini
Adunarea cea pestrita,
Care cinta si danseaza
Si-mpreuna se distreaza.



Dar deodata din padure
Se aude un fosnet lin.
Toti privesc cu’nfrigurare
Si astepata sa apara,
Dintre ramuri inverzite,
Craiasa padurii.



Ea apare printre ramuri
In mantia cu flori,
Cu trena de fluturi
Si porumbei in zbor.
Cosita’i cade unduios
Pe umerii gingasi.

Craiasa cea frumoasa
Priveste blind multimea
Cu ochii’i de azur.
Ea mina isi intinse
Dind binecuvintare
Si ,cu glas plin de iubire,
Spuse: Bine ati venit !