Cantaretul din harpa (Rumi)

In vremea califului ‘Omar traia un cantaret din harpa, al carui glas era la fel de dulce precum al ingerului Israfil si care era foarte cautat la toate petrecerile. Dar timpul trecu si el imbatrani, vocea lui nu mai suna placut si nimeni nu mai dorea sa il asculte. Disperat, el se indrepta spre cimitirul din Yathrib si acolo i-a cantat lui Dumnezeu, cerandu-i indurare. Terminandu-si cantarea, el adormi si visa ca era in ceruri In aceeasi noapte o voce dumnezeiasca l-a indrumat pe ‘Omar spre cimitir cerandu-i sa ia in grija pe batranul ce-l va afla acolo.
‘Omar se indrepta spre acel loc, il gasi pe cantaret, ii darui acestuia bani, fagaduindu-i ajutor ori de cate ori ar avea nevoie. Cantaretul si-a aruncat harpa, spunand ca aceasta l-a indepartat de Dumnezeu, si s-a cait amarnic pentru pacatele sale trecute. Apoi ‘Omar l-a invatat ca de acum calatoria sa lumeasca s-a sfarsit si ca nu mai trebuie sa se caiasca pentru trecut, caci el a pasit acum in starea de beatitudine a unirii cu Dumnezeu, iar aceasta stare de extaz ar trebui alungate grijile pentru trecut si viitor. Cantaretul i-a urmat invataturile si nu a mai cantat niciodata.

Ruga de iertare pentru a-l fi numit “Mireasa” pe Dumnezeu.

Mustafa trecu dincolo de sine la acea chemare dulce,
ruga lui s-a stins “in zorii ce ucid noaptea cea lunga”.
Dar el nu s-a desteptat din visu-i minunat,
Si-astfel ruga din zori o amana pentru amiaza.
In noaptea nuntii sale, in fata miresei sale
Sufletul sau neprihanit a sarutat albele ei maini.
Iubirea si iubita sunt deopotriva tainice si ascunse,
Nu-mi lua drept vina daca-L numesc “Mireasa”.
As fi pastrat tacerea de teama Preaiubitului meu,
De mi-ar fi daruit macar o clipa de ragaz,
Dar El a spus: “Graieaste mai departe, nu-i pacat,
Nu-i altceva decat urmarea cea fireasca a legii tainuite,
Vina-i a aceluia ce vede pacate peste tot.
Cum ar putea Spiritul Pur si Tainuit sa caute vinovatii?
Invinuiri gasesc doar cei ce-s ignoranti,
Dar ei nu par nestiutori pentru-al Blandetii Domn.
In fata Creatorului blasfemia poate parea intelepciune,
In vreme ce in fata noastra este pacatul cel mai greu.
Daca din sute de fapte bune rasare un pacat,
E-asemeni uscaturii intr-o livada inflorita.
Ambele atarna cu aceeasi greutate in balanta,
Caci ambele cu trup si suflet se asemuiesc.
Si pentru ca-nteleptii nu au grait in van:
« Trupurile dreptilor sunt pure asemeni sufletelor ».
Vorbele, faptele si rugile celor drepti si intelepti
Sunt toate asemeni unui suflet pur far’de stigmat sau pata.

‘Omar il mustra pe cantaretul din harpa pentru plangerile sale si pentru meditatia trista supra trecutului

Apoi ‘Omar ii spuse: “Aceasta tanguire a ta
Arata ca te afli inca in acea stare de sobrietate.
Dupa care, indemnandu-l starea aceea sa o lase,
Il cheama la contopirea tainica cu Dumnezeu:
“Sobrietatea se-adapa cu amintiri despre trecut;
Trecutul, viitorul sunt ca un val ce Domnul ne puse peste ochi.
Arunca-le in focul cel mai viu. Cat timp
Vei sta-mpartit de aceste stari, asemeni fluierului?
Cat timp fluierul e impartit, el nu-si ascunde taina,
Si nici nu canta armonios de-ti pui in el suflarea.

Atata vreme cat dai tarcoale casei, esti un strain;
Cand vei patrunde in launtrul tau, vei fi acasa.
Tu, a carui cunoastere etse necunoasterea Datatorului de cunoastere,
Cainta ta tanguitoare este mai grava decat pacatul tau.
“Drumul celui anihilat” este o alta cale;
Sobrietatea-i falsa si-i ratacire de la acel alt drum.
O, tu cel ce cauti sa fii iertat pentru trecut,
Cum oare o sa fii iertat pentru cainta aceasta?
O vreme te inchini la muzica din corzile lautei
Si-n alta te tanguiesti si versi lacrimi amare”


In vreme ce Patruzatorul descopera aceste taine
Inima cantaretului din harpa s-a innoit pe data.
Asemeni unui suflet, scapat a fost de planset si de veselie,
Viata lui cea veche a murit iar el s-a primenit.
Si mai apoi cazu el intr-o uimire adanca,
Caci mai presus se afla de cer si de pamant,
O inaltare a inimii ce mai presus era de toate inaltarile;



Eu nu pot s-o descriu; de stii tu cum, graieste!
Extaz si slove dincolo de toate vorbele extazului;
Afundare in slava Stapanitorului slavei!
Contopire din care nu mai exiasta scapare,
De parca ar fi devenit una cu Oceanul Insusi!
In fata Mimtii Universale, mintea omeneasca nu exista
Caci un impuls ce-i dependent de altul e nimic;
Dar cand acel impuls il misca pe acest impuls,
Valurile acelei mari se-nalta pana-n locu-acesta