Sfantul Graal

Sfîntul Graal

Andreea Popescu
Universitatea Bucuresti

Legenda Sfîntului Graal este o alegorie a dorintei umane de cunoastere a Adevarului si a Divinului, care poate fi obtinuta numai printr-o viata de puritate ideala. În multiplele sale ramificatii, pornind de la istoria timpurie si poemele cautarii propriu-zise, Graalul îsi pastreaza misterul. Gasirea acestuia devine o aventura eterna, caci sensul ei scapa mereu cavalerului, identificîndu-se cu un destin exceptional.

Legenda arthuriana, una dintre cele mai reprezentative creatii literare ale Evului Mediu, cuprinde poeme despre aventurile miraculoase ale cavalerilor Mesei Rotunde. Pornind dinspre Camelot, castelul regelui Arthur, acestia patrund într-o lume dominata de magie, locuri fermecate cuprinse în indescifrabila si misterioasa Padure. Astfel cavalerul trebuie sa-si demonstreze calitatile morale si faptul ca merita sa fie membru al societatii de elita a Mesei Rotunde. Totusi, exista si o alta cale prin care cavalerul ales devine mai mult decît un reprezentant al unei anumite ordini, el avînd posibilitatea de a ridica regatul arthurian de la nivelul terestru la cel celest. Aceasta transformare este posibila numai prin cautarea si gasirea acelui obiect sacru menit a sfîrsi magia si farmecele din Logres (1). Iar acest obiect este Sf. Graal.
Cautarea Sf. Graal este suprema realizare în contextul legendei arthuriene. Legenda Graalului, cu multiplele sale ramificatii si continuari, este cel mai greu de interpretat si de descris din punct de vedere istoric. Este partea pur imaginara din toate romanele cavaleresti. Daca aventurile obisnuite erau imaginea unui anumit cod comportamental, întîlnit la curtile feudale, legenda Graalului aduce în prim-plan reprezentari ale vietii religioase legate de dogma crestina. Datorita naturii sale variate si incerte, aceasta este cautarea absoluta, aflarea propriei identitati în termeni religiosi. Cavalerul Graalului este cel ales, demn sa patrunda în lumea eclectica si misterioasa a castelului Regelui Pescar. Cavalerul Graalului are alte calitati decît cele obisnuite membrilor Mesei Rotunde, anume puritate fizica si spirituala, devotiune, umilinta în fata divinului, pietate, mila pentru cei în nevoi si o dedicatie completa pentru aceasta cautare. Lumea reala nu prezinta nici un interes pentru cavalerul ales.
În ceea ce priveste originea Graalului au fost date mai multe explicatii, care au condus la formularea a doua teorii importante: una conform careia Graalul era asociat traditiei celte, ritualurilor pre-crestine ce includeau arme magice, lancea zeilor, cazanul magic menit sa dea sau sa curme viata, un creuzet alchimic legat de practica miturilor cu vase, idee sustinuta de legendele irlandeze si galeze, dar si de o traditie ce ajunge pîna la Herodot. A doua teorie este cea crestina, care este bazata pe Martiriul Cristic. Aceasta din urma este mult mai aproape de spiritul profund religios al epocii si de aceea pe aceasta o voi lua în discutie.
Poemele arthuriene sugereaza ca Sf. Graal este potirul sau vasul folosit de Iosif din Arimathea pentru a strînge sîngele lui Cristos cînd acesta era rastignit pe cruce. O alta traditie legata de acest episod spune ca acest potir este acelasi cu cel folosit la Cina cea de taina. Conform poemelor medievale, Iosif a adus vasul cu el în abatia Glastonbury (unul din locurile mitice ale legendei), unde acesta a fost pierdut. De la episodul biblic, prin literatura, Graalul devine un obiect misterios a carui cautare nu are sfîrsit. Celui care gaseste Graalul, îi întelege misterele si devine cavalerul acestuia, îi este permisa cunoasterea suprema. Astfel legenda devine o alegorie a cautarii umane pentru adevarata cunoastere, a Adevarului si Divinului, care poate fi obtinuta numai printr-o viata de o puritate ideala. De la introducerea temei Graalului, legenda arthuriana devine esentialmente crestina, iar regele Arthur – un rege crestin conducînd un popor eminamente religios.
În literatura Graalului se gasesc doua niveluri ale legendei, aparent independente în origine. Acestea sînt poemele Cautarii propriu-zise si poemele Istoriei timpurii a Sf. Graal. Cele mai cunosute episoade ale Cautarii sînt Conte du Graal de Chrétien de Troyes, Parzival de Wolfram von Eschenbach si poemul galez Peredur . Istoria timpurie se ocupa mai mult de originea talismanelor ce compun procesiunea Graalului, anume o sabie, o lance care sîngereaza si un graal.
În ceea ce priveste natura Sf. Graal, exista mai multe opinii. Nici pîna astazi misterul nu a fost dezlegat. Mister al numelui, în primul rînd. Chrétien de Troyes, primul care introduce tema Graalului în legenda arthuriana, nu explica natura sau originea acestuia. El numeste graal un obiect ce putea fi o farfurie sau un potir. O prezentare asemanatoare se regaseste în asa-numita Cronica a lui Hélinand , din secolul al XIII-lea. Acest obiect straniu se gaseste numai la castelui Regelui Pescar, care, grav ranit, asteapta vindecarea din partea celui care va dezlega misterul. În poemul lui Chrétien cavalerul care ajunge la castel este Perceval, dar acesta rateaza initierea finala. Ceea ce este asteptat de la el este o simpla întrebare: „La ce serveste Graalul?“ Aceasta întrebare ar fi sfîrsit perioada de farmece si magie în regatul lui Arthur, ar fi adus pace si întelegere în tara, dar mai ales cavalerii terestri ar fi devenit cavaleri celesti, iar orasul Omului ar fi devenit orasul lui Dumnezeu .
Esecul lui Perceval amîna aceasta revelatie, deoarece acesta nu mai era alesul, fusese deja inclus în societatea reala a cavalerilor. De altfel, diferitele etape parcurse de Perceval ne arata viitorul esec. Castelul Graalului se afla î n mijlocul unei pustietati simbolice pentru ariditatea si sterilitatea acelei zone. Castelul, numit în unele poeme Montsalvage si în altele Corbenic, este izolat de restul lumii arthuriene, aceste doua spatii diferite reprezentînd doua atitudini diferite fata de existenta umana. Aceasta pustietate, denumita în poemele franceze „Terre Gaste“, este lumea ca o padure împietrita, unde timpul este imobil, este un loc al mortii si al imposibilei întoarceri. Cavalerul trebuie sa fie salvatorul de la o atare prabusire în neant. De fapt aceasta lume este semnul unei mari dureri, o oglindire a bolii de care sufera Regele Pescar. De altfel în toate poemele dedicate acestei teme jocul oglinzilor este esential, aspect vizibil atît la nivel narativ cît si la nivel simbolic. În poemul lui Chrétien de Troyes naratiunea este structurata pe doua niveluri, anume aventurile lui Perceval si ale lui Gauvain. În Cautarea Sfîntului Graal , continuarea anonima a acestei teme, poemul cuprinde trei niveluri ce reprezinta aventurile lui Perceval, Bors si mai ales Galahad. Iar în ultima versiune a legendei arthuriene, datorata scriitorului englez Sir Thomas Malory, aventurile nu mai sînt individuale, ci implica întreaga societate a Mesei Rotunde.
Pe masura ce legenda se amplifica, Graalul însusi îsi schimba natura. Procesiunea Graalului în poemul lui Chrétien de Troyes este clar recreerea procesiunii liturgice, castelul devenind o catedrala luminata. În continuarile anonime ale secolului al Xlll-lea în Franta se pastreaza aspectul liturgic, dar cu mai putin fast si mai mult accent pe penitenta si asceza. De altfel cavalerul Graalului nu mai este Perceval, ci Galahad, întruchiparea perfecta a mesagerului divin, cel asteptat si singurul capabil sa aduca mîntuirea pentru lumea arthuriana. Fiu al lui Lancelot du Lac, Galahad este simbolul cavalerului-pelerin venit pe aceasta lume pentru a avea revelatia suprema, crestina a Graalului. La Sir Thomas Malory Graalul este doar vasul euharistic, iar gasirea acestuia este posibila pentru toti oamenii de buna-credinta. Malory schimba astfel modelul francez al legendei, renuntînd la ideea cavalerului ales, unicul care putea îndeplini aceasta cautare. De altfel, o data cu schimbarile de mentalitate ale Evului Mediu, un pesimism din ce în ce mai accentuat cuprinde legenda arthuriana, care va culmina cu batalia de pe cîmpia Salisbury, în care toti cavalerii Mesei Rotunde mor, iar Arthur paraseste aceasta lume. Atunci Graalul va fi disparut, dus la ceruri, pentru ca nimeni sa nu-l mai poata gasi. O versiune interesanta a Graalului ne este data în poemul lui Wolfram von Eschenbach, un poet german din secolul al XIII-lea. Acesta preia tema din poemele franceze, dar aduce o modificare majora. Graalul nu mai este un potir asociat episodului biblic sau ceremoniei liturgice, ci o piatra pretioasa de o forma nedefinita. Aceasta, denumita „Lapis exilis“, este poate o imagine a pietrei filosofale, a pietrei alchimice sau, într-o interpretare religioasa, implicita în poemul german, piatra desprinsa de pe fruntea îngerului atunci cînd acesta a cazut. Graalul este atît de greu, încît nu poate fi purtat de nimeni, iar cavalerul vede numai o imagine a acestuia. Spre deosebire de poemele franceze, Wolfram da o solutie optimista aventurii lui Perceval, aducîndu-l a doua oara în fata Graalului pe care acesta îl vede si îl cunoaste. Versiunea lui Wolfram se asociaza cu legendele germane despre cavalerul cu lebada, Lohengrin, fiu al lui Parzival si cavaler al Graalului. În aceste legende Graalul este reprezentat împreuna cu o porumbita, simbol al inocentei si puritatii.
Lumea Graalului este cu totul diferita de cea a aventurilor obisnuite, deoarece reguli speciale i se aplica, reguli legate mai mult de canoanele religioase decît de viata lumeasca. Este o lume a initierii, dar daca cea cavalereasca era bazata pe victorii în turniruri sau în confruntari cu alti cavaleri în misterioasa Padure, initierea prin Graal este una pur spirituala pentru ca ceea ce conteaza este împlinirea sufleteasca prin recunoasterea propriilor limite si greseli. De aceea Perceval, la sfîrsitul poemului lui Chrétien de Troyes, ajunge la o abatie unde rascumpararea greselii sale se face prin penitenta si umilinta.
În legenda Sfîntului Graal sensul întotdeauna transcede imaginea, obiectul spune mai mult decît ceea ce reprezinta. În acest fel apare problema transcendetei, a ceea ce este dincolo de imagine, dincolo de orice reprezentare a obiectului. De aici se isca probabil obsesia întelegerii sensului ascuns în obiecte. Consecinta normala este ispita cautarii. Care este sensul vietii, al existentei noastre, si de ce acesta ne scapa mereu? Si de ce totusi îl cautam? Pîna cînd viata si cautarea devin una si aceeasi aventura. Apoi, aceasta cautare este altceva decît dorinta de a sti despre lumea obisnuita. Numai în legenda Graalului gasim asemenea idei profunde, o mai completa participare a întregii fiinte. În aceasta aventura nu se cîstiga o simpla experienta, ci un destin! Putini au curajul sa pornesca pe un asemenea drum. Majoritatea ramîn la castelul regelui Arthur, preferînd confortul lipsit de incertitudini. Altii intra în Padurea deasa si atragatoare, înselatoare, foarte doritori sa nu piarda drumul de întoarcere, în schimb pierzîndu-l pe cel din fata! Cîtiva au curajul aventurii totale, adica a vietii petrecute într-o permanenta cautare, la sfîrsitul careia, chiar daca exista un raspuns, acesta nu este transmisibil. Fiecare scapa singur. Si moare singur. „Tot ceea ce este vizibil este legat de invizibil“, spunea Novalis. În legenda sfîntului Graal momentul final este acela al unei non-vederi. Atunci alesul afla revelatia, lumina si raspunsul. Raspuns dat, si nu gasit, imposibil de transmis, deoarece experienta este unica si individuala. Singurul posibil raspuns pentru ceilalti ramîne numai dorinta de a cunoaste, a eternei cautari, la capatul careia se afla doar Sfîntul Graal.

Bibliografie
Ford , Boris (ed.), Medieval literature , vol.2, Londra, Penguin Books, 1990
Henri, Rey-Flaud , Le Sphinx et le Graal , Paris, Payot & Rivages, 1998
Régnier-Bohler, Danielle (ed.), La légende arthurienne , Paris, ed. Flammarion, 1993
http://www.itrc-buc.ro/Sfantul%20Graal.htm

Inorogul - fiinta mistica

............................

Inorogul, numit şi licorna sau unicorn, este un animal mitologic. Inorogul este reprezentat ca un cal alb având un corn în mijlocul frunţii. Legendele descriu acest corn ca având puteri miraculoase: vindecă bolile, curăţă răul, dă viaţă.
Unicornul sau inorogul a reprezentat, de-a lungul secolelor, un subiect in jurul caruia s-au iscat numeroase legende.
Pe timpul Potopului el a fost cel care a salvat Arca, legand-o si tragand-o cu cornul sau imens, salvand umanitatea, animalele si plantele de la o distrugere totala.
Nu se stie cu siguranta daca inorogul a existat sau nu, dar povesiri despre el au existat in toate colturile lumii. Unele povesti vorbesc despre unicorn ca despre o fiinta cu puteri miraculoase, invizibila si cu posibilitatea de a se ascunde de privirea oamenilor, disparand ca prin minune in padurile intunecoase. In epoca medievala, inorogul este reprezentarea puterii, dar şi a purităţii. Prin cornul sau unic, inorogul reprezinta sageata dreptatii, raza solara, sabia lui Dumnezeu.
Unicornul este in general o fiinta singuratica, desi unele basme vorbesc despre grupuri de inorogi care alearga impreuna si se adapa din raurile involburate ale padurilor. Alte povesti ne asigura ca inorogii se nasc din valurile marii si ies adesea sa alerge si sa se joace pe plaja insorita. In legendele arabe, unicornul apare din mijlocul nisipurilor desertului si se apropie doar de copiii singuri, adoarme o vreme langa ei si apoi dispare din nou.

Ultimul inorog (The last unicorn)

Intr-o padure fermecata inorogul a descoperit ca este ultima din specia sa si a decis ca trebuie sa afle ce s-a intamplat cu ceilalti unicorni. Auzise de la un fluture ca ceva caruia i se spune Red Bull ar stii ce s-a intamplat. Prin urmare s-a hotarat sa porneasca intr-o calatorie periculoasa in afara padurii sale pentru a gasi inorogii. In timpul calatoriei a fost prinsa de o vrajitoare care a inchis-o intr-o cusca pentru a fi prezentata la carnavalul vrajitoarelor. A scapat insa cu ajutorul unui magician cam nepriceput si alaturi de Moll Grrue, iubita capitanului padurii Greenwood, Cptain Cully, au pornit in calatorie. Au ajuns in apropierea castelului regelui Haggard, presupus rapitor a lui Red Bull. Acolo chiar l-a intalnit pe Red Bull si nu era acea fiinta infricosatoare cum se vorbea. Mai apoi, magicianul nepriceput, Schmendrick, printr-o magie neprevazuta, a transformat inorogul intr-o preafrumoasa fata, insa Red Bull a parasit-o. Schmendrick, Molly Grue si fata au intrat in castel, magicianul prezentand-o pe fata inorog ca fiind Lady Amalthea. Au ramas la castel, Amalthea se simtea din ce in ce mai mult om si cunoscandu-l pe fiul regelui, printul Lir, s-a indragostit de el. Fiind indragostita nu a uitat totusi de scopul calatoriei sale, adica gasirea celorlati inorogi. Regele Haggard a chemat-o intr-o zi sa-i spuna de locul unde se afla inorogii, avand indoieli ca femeia e mai mult decat ceea ce pare. Amalthea, Molly Grue, Schmendrick, Lir au avut de trecut o proba grea, sa gaseasca raspunsul la o ghicitoare de-a lui Red Bull aveau de gasit pasajul spre barlogul lui Bull din subsolul castelului, prin ceasul spart. Au patruns acolo, Red Bull se obisnuise cu noua infatisare a unicornului si a urmat-o. Schmendrick, in incercarea sa de a o scapa pe Almathea de Bull, a facut o vraja si a transformat-o din nou in inorog, dar ea nu vrea sa se desparta de Lir. Bull o conduce spre ocean, acolo unde ii condusese si pe ceilalti inorogi, dar apare lir intre ei, se da o lupta si Lir este ucis. Fata inorog, in marea ei durere devine foarte agresiva si-l impinge pe Bull in ocean. Adusi de spuma alba a valurilor care s-au format, inorogii au iesit cu totii din apa, valurile formate au acoperit castelul regelui Haggard, acesta inecandu-se. Pe tarm, fata inorog, prin magie l-a readus la viata pe printul Lir. Schmendrick, magicianul, l-a convins pe Lir ca a castigat mai mult prin iubirea unui unicorn decat daca ar fi ramas singur. Si-a cerut iertare fetei inorog ca a impovarat-o cu atatea regrete si cu moarte, dar fata inorog i-a multumit pentru ca au readus inorogii in lume si chiar daca este singurul unicorn care simte pareri de rau, e si singurul inorog care stie ce este iubirea.



NOROCUL INOROGULUI

INOROGUL (licornul, unicornul sau einhornul) este o alta reprezentare zoomorfa ce apartine universului atat de fertil in imaginatie al Evului Mediu. Preluat dintr-o legenda indiana, inorogul este descris ca un animal cu trup de cal, alb, frumos, avand capul rosu, ochii albastri si un corn sinuos, lung de un cot, amplasat in frunte. Acest corn (alb in dreptul fruntii, negru spre mijloc si purpuriu spre varf) are puterea de a neutraliza otravurile. Animalul este sfios, enigmatic, singuratic, iubitor al puritatii, motiv pentru care nu poate fi prins decat de o fecioara casta, goala, pe care el simtind-o, I se aseaza in poala. Raspandirea sa in literatura si arta Evului Mediu Occidental (este renumita seria de tapiserii intitulata “La Dame a la Licorne”, datand din secolul al XV – lea) este pusa pe seama excesivului erotism al vremii, erotism pe care epocile urmatoare il vor prelua, trandformand imaginea animalului intr-un simbol falic (este deseori asemanat cu motivul elenistic al Ledei cu lebada, fiind frecvent reprezentat in arta manieristilor care il interpretau ca o “melancolie a virilitatii”). Crestinismul medieval il investeste cu o aura mistica, asemanandu-l cu puritatea spiritului divin care patrunde si se reincarneaza in trupul neintinat al Fecioarei. Este deci un simbol al virilitatii spirituale, al cununiei mistice dintre Fecioara si Cuvantul Lui Dumnezeu.

In vechea Persie, inorogul era considerat ca simbol al lumii, reprezentand virilitatea epuizata (opusa Leului, spre exemplu, simbolizand forta solara). Pentru a ramane inca in domeniul interpretarilor sa mai consemnam ca inorogul a mai fost considerat, in epocile post-medievale, ca si simbol al opsesiei momentane, al glumei, al ironiei si satirei sau al nebuniei si absurditatii. Marco Polo descrie “inorogi” intalniti de el in Jawa, despre care spune ca “sunt mai mici decat elefantii si au par ca bivolii si picioare ca elefantii. In mijlocul fruntii au un corn negru si gros si va mai spun ca ei nu fac rau cu cornul acela, ci cu limba care e toata acoperita cu tepi lungi. Capul il au ca mistretii si tot asa il poarta, aplecat catre pamant. Nu e adevarat, cum se zice pe la noi, ca se lasa prins de o fecioara, ci dimpotriva”. Am redat acest pasaj pentru a constata modul in care o realitate, transmisa oral si reinterpretata in timp de catre povestitori, carora nu le lipsea darul fanteziei, poate deveni mit si de aici, poate (iarasi rastalmaci) servi drept argument moral in cadrul unei mitologii crestine. Este un proces care s-a petrecut cu multe dintre imaginile la care ne-am referit pana in momentul de fata si al caror simbol l-am detaliat tocmai pentru a sublinia aceasta metamorfoza.

Opusa acestor legende referitoare la inorog este descrierea din Fiziolog care mentioneaza ca “inorogul este gadina mare si nu un corn in frunte, mare si iaste ager, si agiunge pre caprioara si o loveste cu cornul si o impunge. Deci tot o poarta in corn in 40 de zile pana putrezeste din cade din corn; si pana o poarta numai cu limba linge sangele si scura tot lingand sangele; aceea ii iaste hrana foarte cu nevoie si se roaga lui Dumnezeu”. Raspandirea acestei reprezentari in aria de cultura a Orientului medieval european este pusa pe seama influentelor puternice ale cartilor populare, in speta romanului popular medieval Varlaam si Ioasaf, de unde a fost preluata pilda inorogului si inclusa chiar in iconografia religioasa. Pilda suna in felul urmator: un om fuge urmarit de un inorog care scotea urlete puternice. Omul cade insa intr-o prapastie, dar va reusi sa se salveze agatandu-se de un copac. Acesta insa incepe sa fie ros la radacina de doi soareci – unul alb si unul negru. Omul se sperie si mai tare atunci cand, pribind in jos, vede agintandu-se spre el un sarpe groaznic. Potrivit moralei medievale, talcul acestei pilde ar fi urmatorul: inorogul reprezinta chipul mortii care il urmareste pe om, prapastia este lumea pacatoasa; copacul – cursul vietii ros de timp, din zile si nopti (cei doi soareci), iar sarpele nu este altceva decat Iadul cel inspaimantator.

Tema se regaseste in literatura veche romanesca in lucrari ca “Viata patriarhului Nifon”, scrisa de Gavril Preotul, “Invataruile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie”, precum si romanul popular “Alexandria”. Se observa ca, spre deosebire de interpretarile date de Occident in perimetrul cultural romanesc (si cel sud-est european, in general) imaginea inorogului capata cu totul alte sensuri, ea dobandind o semnificatie ce tine mai mult de o anume filozofie a vietii, cu ecouri in planul comportamentului etic. Tema fugureaza si in erminiile de pictura, fiind preluata de biserica pentru valoarea sa morala. Ea se intalneste in pictura medievala romaneasca inca din secolul al XIV – lea (la bolnita Coziei, la Tismana, la Stanesti-Valcea etc) regasindu-se mai apoi si la alte monumente din veacurile XVII-XIX, la Filipestii de Padure, la Bjesti-Arges, Negreni-Valcea s.a.). Doua dintre exemplele pe care ni le ofera pictura romaneasca au semnificatii aparte si este necesar sa atragem atentia asupra lor. Este vorba in primul caz de stema de piatra a lui Neagoe Basarab, reprezentand un dragon strapuns de un “tapricorn” (un tap cu corn), provenita de la fostul turn de incinta ridicat de domn la Curtea de Arges. Este o replica heraldica a stemei lui Vlad Dracul, avand o semnificatie aparte izvorata din simbolistica biblica (in Cartea lui Daniel 8[3-7], tapul cu un corn mare in frunte infrange berbecul cel puternic), dobandind insa in epoca sensuri absolut laice.

Dan Zamfirescu, in studiul sau despre “Invataturile lui Neagoe Basarab”, arata ca pasajul cu inorogul se refera tot la profetia lui Daniel, dar este preluat dintr-o versiune sarbeasca a “Alixandriei”, care este foarte apropiata cu reprezentarea heraldica a stemei in discutie. In textul respectiv se spune “cand va fi cursul anilor 5200 esi-va inorogul (in versiunea sarbeasca inorogul este denumit “edinorog cozl”, adica tapul cu cron) si va goni pe toti pardosii de la apus si va merge la berbecele cel mare ce-I ajung coarnele pana la cer si-l injunghia inorogul la inima si se vor cutremura limbile”. Decriptarea sensului acestei interpretari ar fi urmatoarea: inorogul il reprezinta pe Alexandru cel Mare, iar berbecele (care in stema amintita este inlocuit cu un dragon) pe Darius si, prin el, intreg Orientul. Cum stema lui Neagie fusese initial si pictat, inorogul avea culoarea rosie (culoarea impreriala in Bizant), iar dragonul era colorat in verde (culorea Imperiului Otoman; in literatura crestina ortodoxa era considerata culoarea demonului); sensurile acestei reprezentari heraldice ar semnifica, in final ideea luptei antiotomane in care se argumenteaza domnul muntean, fapt care de altfel este confirmat de realitatea istorica, de politica pe care a desfasurat-o Neagoe Basarab in timpul domniei sale in Tara Romaneasca. O a doua reprezentare semnificativa a inorogului asupra careia am dorit sa ne mai oprim este aceea aflata in diploma de innobilare a lui Nicolaus Olahus (adica Nicolae Valahul sau Nicolae Romanul), in textul careia, in legatura cu emblema acordata familiei sale – un inorog, se spun urmatoarele: … Iar unicul din emblema drept aceea insemneaza nobilimea neamului (tau) si deodata (si de acelasi timp) si istetimea (lui), caci ce este asprime de fiara, aceea in om este tarie, de care este vestita viata romaneasca”.

Iata asadar cateva interpretari autohtone ce pleaca de la o radacine comuna, dar care au suferit adaptari la realitatile sociale si politice ale vremii, pierzandu-si practic sensul initial, mistic, convertit in cea mai autentica imagine laica. Este de fapt un fenomen pe care l-am mai intalnit in aceste pagini si care confirma inca o data faptul ca, dincolo de tipicul nomativelor unei ideologii religioase, intervin comandamente ce impun un transfer de semnificatii catre evenimentele majore ale epocii, ale unei situatii locale, transfer ce devine pentru masa poporului un mesaj ale carui semnificatii ideologie sunt pentru el mai lesne de descifrat.

SURSA : Victor Simion – Imagini, legende, simboluri