Mitul Curcubeului (Antonia Iliescu)

Mitul Curcubeului

Volumul Curcubeul cu Oameni

             La început, chiar înainte de a fi fost cuvântul, a fost iubirea. Ea a pornit din inima Marelui Pictor ce locuia în ceruri  albastre, limpezi şi foarte îndepãrtate. A ţâşnit ca o razã de soare rãzvrãtitã de monotonia strãlucirii în mãnunchi. Raza a pornit oarbã şi orbitoare, direct spre inima omului, care nu cunoscuse încã iubirea. Vedeţi bine, Marele Pictor voia sã facã un dar omului, dar acesta a strigat:
           - Opreşte-te! E prea multã luminã. Nu vãd nimic, nu simt nimic decât o arsurã dureroasã. Ãsta îţi este darul? Poţi sã-l pãstrezi pentru tine. (Zicând acestea, si-a  acoperit sufletul cu plãci negre de întuneric, care-i ţineau inima în cãtuşe).
             Raza învinsã de neâmplinire s-a întors cu umilinţã în inima dintâi, cerându-şi iertare. Dar neânduplecarea a fost amarã. Marele pictor a zdrobit-o cu fulgerul din cer. „La ce-mi serveşte lumina dacã ea doar orbeşte  şi nu e-n stare sã umple întunericul din om?” 

            Şi lovind cu urã propria-i luminã, raza s-a spart în şapte bucãţi şi fiecare din ele avea altã culoare. 

Fiindcã marele pictor iubea cu pasiune, el a ales de pe Şevalet culoarea roşie pentru a spune ce avea de spus omului:
            - Dacã nu îmi primeşti darul şi nu îmi rãspunzi la chemare cu focul roşu al sângelui, cu flãcãrile purpurii ale iadului, cu puritatea petalelor roşii de trandafir, atunci voi muri în cer şi e pãcat. M-am nãscut din luminã şi m-am smuls din ea, special pentru tine, ca sã-ţi arãt culoarea iubirii. N-a alunga! N-o stinge şi nu încerca sã o diluezi. Este culoarea pasiunii mele şi ţi-o dãruiesc. Iat-o!     

            Şi a aruncat pe cer culoarea pe care o ţinea strâns în pumn. Atunci a apãrut deasupra zãrilor un cerc roşu ca sângele, care  a rãmas suspendat peste pãmânt, ca o spinare umilã, curbatã întru iertare.
Omul şi-a ridicat ochii la cer şi s-a mirat:
            - Ce frumos!... Un arc de foc care mã învãluie în vãpãi roşii, fierbinţi. Ce-o mai fi şi asta? Şi la ce-o fi bun?
            - Este iubirea – a rãspuns Marele Pictor – şi o sã vezi singur la ce e bunã dacã îţi deschizi inima ca sã-i primeşti cãldura.
    Omul a zis iarãşi:
            - E prea mare iubirea ta şi prea arzãtoare ar fi pasiunea mea. Mã dor prea tare darurile tale. Nu pot sã le îndur. Roşul e prea roşu şi sângele mi se face prea fierbinte.
            Atunci Marele Pictor a vãrsat câteva lacrimi peste cercul de foc; şi în locul unde au cãzut lacrimile lui de luminã, roşul s-a fãcut portocaliu.
            - Eşti mulţumit acum, omule? Poţi sã-mi simţi iubirea? O poţi primi în tine?
            - E prea fierbinte, mã arde! – a zis omul mofturos. – Nu o înţeleg. Ia-ţi cercul de foc înapoi şi lasã-mã în intunericul din mine. Nu te vreau! Mã faci doar sã sufãr.
            Dar Marele Pictor nu asculta ce-i spunea omul. El continua sã lucreze în tãcere, cu iscusinţã şi rãbdare, la biruirea Marelui Intuneric. A mai plâns el ce-a mai plâns pentru neştiinţa şi duritatea lumii pe care o fãcuse cam în grabã. Dar a mai plâns şi de propria-i durere, când, pentru a treia oarã, a trebuit sã-şi micşoreze strãlucirea ca sã poatã încãpea în inima omului. Şi ultimile lacrimi vãrsate peste cercul portocaliu, strãjuit la exterior de cel de foc, au nãscut din el, un al treilea cerc, galben şi luminos, care exprima cel mai bine bucuria şi triumful iubirii, deschiderea spre lume a spiritului din om.
            Cele trei cercuri concentrice se înãlţau biruitoare în slava cerului, peste întunericul din om, fãrã a-l stinge însã. Omul, obraznic, tot nu era mulţumit:
            - Ia-ţi cercurile înapoi! Nu-mi trebuie iubire. Am tot ce-mi trebuie. Uite, am pãdurile verzi şi fructele dulci şi cerul albastru şi soarele. Pe el nu pot sã-l privesc, dar îmi ajunge cãldura lui. Am tot ce-mi trebuie ca sã fiu fericit. La ce mi-ar mai trebui iubirea? Oricum, ce am eu aici pe pãmânt e mai frumos şi mai folositor decât cercurile tale smângãlite în mod inutil pe cer.
            Atunci Marele Pictor a încetat sã mai plângã. A luat cu o mânã un pumn din verdele pãdurilor, ca omul sã poatã sã spere la nevoie. Şi a mai fãcut un cerc, pe care l-a pus conştiincios lângã celelalte. Apoi şi-a muiat pensula în albastrul cerului din ape şi a mai modelat un cerc, veriga necesarã ca sã asigure umanitate iubirii. Cercul albastru l-a aşezat lângã cel verde, de speranţã. In cele din urmã Marele Pictor a mai meşterit încã douã cercuri din culorile brânduşelor de primãvarã şi de toamnã: indigo şi violet, culori care promiteau omului înãlţare prin sentimentul iubirii, pânã la rang de Dumnezeu. Apoi şi-a privit opera cu mulţumire: 

            - Am sã-l numesc arc-în-cer sau curcubeu. De data asta sper sã-i placã omului. Mai ales cã nu am pus în el cercul maroniu, nu care cumva înţelepciunea sã-i împiedice elanurile inimii. Acum opera mea are tot ce-i trebuie ca sã exprime iubirea, fãrã sã ardã prea tare, fãrã sã rãneascã şi sã orbeascã. Are şi culori calde şi culori reci . El şi le poate amesteca şi drãmui singur, dupã propria-i dorinţã şi nevoie. Am pus în ea toate culorile cuvintelor ce pot exprima dragostea în limbajul şi în ritmul inimii lui. Golul din mine mã doare, fiindcã a trebuit sã-mi ucid lumina dintr-o razã, transformând-o în cioburi colorate, ca sã mã fac înţeles de om. Dar el este o parte din mine, aşa cum raza a fost o parte din Forţa Mea. O voi recãpãta cu siguranţã înapoi , de-a lungul veacurilor, dacã fiinţa îmi va pricepe mesajul, mãcar acum... Şi zicând acestea, Pictorul a rupt cercul de foc multicolor în douã pãrti egale. Una a aruncat-o pe pãmânt în calea omuli, iar pe cealaltã a pus-o la loc în inima lui, la pãstrare. Cine ştie când îi va fi de trebuinţã?... Dar muritorul, vãzând minunea, a zis:
               - E frumos cu adevãrat arcul tãu din cer. Il pot privi fãrã sã sufãr, nu mã dor culorile lui, ba chiar le gãsesc frumoase. Dar nu-i vãd rostul. De ce te-ai strãduit atât doar pentru atât? Şi uite, n-a durat decât preţ de câteva minute. Poate un ceas, chiar douã... Dar e puţin. Te-ai strãduit prea mult pentru ceva aşa de efemer...
             Marele Pictor se frãmânta în ceruri: cum ar putea el sã-i redea funcţia minunatei jucãrii cereşi, ieşitã din strãfundurile fiinţei sale demiurgice? Şi mai ales cum ar putea s-o facã sã dureze, dincolo de boarea plãpândã a picãturilor strãvezii din aerul de dupã ploi? Şi atunci i-a venit o idee. L-a chemat pe jucãuşul Cupidon, copilul divin care bãtea mingea pe maidanele cerului şi i-a spus, în timp ce  îşi scotea din inimã jumãtatea de curcubeu, cea pusã la pãstrare.
            - Uite, vezi jumãtatea asta de cerc? Cum crezi cã aş putea sã-l pun în slujba iubirii, contra întunericului din om? 

            Micul Cupidon  a fost din cale-afarã de fericit cã Marele Pictor îl luase şi pe el în seamã şi-i dãduse şi lui, în sfârşit, o jucãrie serioasã. Vesel cã are o treabã importantã de fãcut pentru destinul omului, a luat curcubeul şi i-a încordat arcul în direcţia lui. Atunci, culorile s-au amestecat într-un vârtej de luminã şi au redevenit razã de soare. Cu ea, micul Cupidon a sãgetat inima omului. Şi sãgeata de razã de soare a redevenit curcubeu, în inima lui. 

            El a simţit mai întâi o arsurã în piept, apoi un val fierbinte i-a inundat trupul. Şi pentru prima oarã curcubeul a vorbit omului. I-a spus cã undeva, departe, la celãlalt capãt al lumii îl aşteaptã cineva. Atunci a vãzut pentru prima oarã femeia tristã. A vãzut-o cu ochii iubirii, deşi ea era departe, tocmai la celãlalt capãt al pãmântului, acolo unde Marele pictor începuse sã ţeasã, din cioburi de culori, curcubeul.
            Femeia tristã privise buimacã cum sub ochii ei apãreau culori care se schimbau mereu şi care treceau una într-alta, ca într-o îmbrãţişare totalã, cea care duce la dizolvarea lucrurilor unele în altele.
            - Ce frumos e! – şi-a zis ea – Oare la ce o fi servind minunea asta apãrutã brusc din griul cerului?
            Omul şi-a privit adâncurile şi a vãzut iubirea colorându-i sufletul şi singurãtatea.
            - Ce frumos e sufletul meu acuma, inundat de iubire! Şi ce sunete cereşti ţes culorile în mine!...
            Şi omul şi-a luat fluierul şi a început sã cânte iubirea sublimatã în nostalgice melodii în care se tânguia dorul. Atunci s-a hotãrât sã plece în cãutarea femeii. A pornit sã strãbatã pãmântul pe urmele curcubeului şi a ajuns în acea pãdure în care locuia femeia tristã . Când a vãzut-o micã şi zgribulitã, cu ochii în cer, l-a cuprins un val de duioşie. Dar şi de tristeţe: „Acum, cã am vãzut ce dulce e iubirea şi la ce e ea bunã, e şi mai rãu. Mi-e fricã sã încep sã gust din ea, de teamã sã nu se termine.” Şi omul tot nemulţumit a rãmas, bombãnind în întunericul din el...
            Atunci Cupidon a sãgetat femeia tristã. Şi acolo unde arcul din razã de soare se sfârşea în om, începea în femeie, desenând un cerc multicolor, strãlucitor şi cald, care unea fiinţele pãmântene prin Marea Forţã a iubirii.
            Şi cercul de foc se mai rostogoleşte şi astãzi, când prin oameni, când prin cer. 

http://www.antonia-dinsuflet.be/