Lumina Neapropiata (Ioan Alexandru)

Singurãtate si monadã

Singurãtatea, din fericire, sau mai curând din nefericire, tot omul stie ce inseamnã. Monada însã este o notiune mai complexã si mai greu de definit.

 Termenul “monadã” vine din grecescul “monas” care înseamnã unitate. Leibnitz, pãrintele Monadologiei sau “Teoriei monadelor” (text redactat în 1714), este filozoful-matematician extrem de putin permeabil la principiile materialiste ale lui Descartes, fiind mai curând atasat fizicii moderne a lui Huygens, care atribuie corpurilor, în afara formei si extinderii spatiale, si forte interne, de coeziune, care le asigurã stabilitatea si autonomia. De la “forte” la Fortã nu este decât un gând îndreptat cãtre cer si Leibnitz l-a gândit !

 Atunci când spune cã “monada este unitatea fiintei”, aceastã “unitate” o putem interpreta în dubla sa acceptiune: aceea de unitate de mãsurã a profunzimii fiintei, dar si de fortã de coeziune a principiilor vitale cu care ne nastem. Conform definitiei, o monadã este “o fortã ireductibilã”, care cuprinde deopotrivã planul, sursa care a creat planul si rezultatul lui, adicã încreatul. Monada este unirea materiei vizibile cu materia invizibilã sau “subtilã”. Monada este unul în toate si toate în unul. Mitr. Hierotheos Vlachos[1], pãsind pe urmele lui Leibnitz, vede MONADA în Dumnezeu, care este “unul si întreit”:

“Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu este împărţit, dar neâmpărţibil... El este unit în chip împărţibil". Şi apoi încheie spunând: „Din această pricină, atât împărţirea, cât şi unirea sunt un paradox".
Sfântul Thalassie scrie acelaşi lucru: „Monada mişcându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox".

 Monada este omul ca parte a divinitãtii, omul-carne si omul-spirit în continuã unire si transformare, de-a lungul anevoiosului proces al autocunoasterii, lumen naturae, care trece prin introspectie, prin coborârea în adâncuri tulburi, în acea “vale a plângerii”. “Doar în lacrimi poti sã-ti regãsesti faţa” – spune Cioran, dându-i suferintei un sens, iar acest sens este spre cunoasterea de sine. Nu mã plâng, Doamne, dar plâng... Acest lucru se face departe de lume, dacã urmãrim atingerea esentei si nu a fatadei. Introspectia are nevoie de singuratate, iar singuratatea, odatã ce i-am strigat numele, poate fi îmblânzitã în folosul nostru. In acest sens, Cioran a fost un îmblânzitor de singurãtate, cãci ce altceva sugereazã fraza “Singurãtatea nu te învatã sã fii singur, ci singurul”?

Filozoful, poetul cautã uneori singurãtatea, fugind de lume, dar fuga vine abia dupã ce a experimentat-o, dupã ce a gustat din amãrãciunea acelei singurãtãti. Omul, pentru concluzii vitale, are nevoie de tãcere, fiindcã atunci când el îsi scrie pe suflet, îsi scrie sufletul. Iar atunci când îsi scrie sufletul, încearcã sã se acordeze cu unda divinã, cu Logosul. Acel om care va reusi, va fi cu adevãrat “trezit”, va fi cu adevarat un “initiat”. Numeascã-l cine-o vrea, cum o vrea (din invidie, din rãutate sau din porunca altuia): schizofren, autist, nebun, besmetic, omul trezit îsi poate contempla monada si poate descoperi rostul ei. Din oaie de turmã devine, fãrã voia lui si chiar fãrã stirea lui, pãstor.

 Un asemenea pãstor de suflete a fost, este si va fi de-a pururi Eminescu. Este destinul marilor oameni - filozofi, poeti, artisti în general, - acei “iluminati” pe care i-a dat lumea în tumultoasa ei existentã, ca pentru a-i sublinia legitimitatea. Acesti “iluminati”, sau “alchimisti” care populeazã Shambala, sunt cei ce vãd fãrã a fi prezenti, sunt cei ce aud rezultanta vocilor interioare ale celorlalti, le înteleg si le rãspund, fiecare în limbajul care îi este propriu, - poezie, prozã, muzicã, filozofie, arte plastice s.a.m.d.. Ei sunt expresia monadei ca om în interactia lui cu divinitatea din lãuntru si cu lumea din afarã, ca om liber dar si legat constient de ea. Retragerea temporarã si aparentã din lume, este o necesitate pentru ei. “Intr-un cuptor deschis pâinea nu se coace”, spunea Coelho. Acele exercitii de singurãtate, necesare, cãci artistul experimenteazã singurãtatea pentru ca apoi sã o transforme în sursã de inspiratie, acele exercitii deci, odatã sfârsite, uneori se pot eterniza. Dar nu din cauza obisnuintei de a pãstra dinstanta, ci dintr-un fenomen de nerezonantã cu cei din jur, rãmasi în urmã, ca evolutie spiritualã. Ion Deaconescu, sesizând cu subtilitate acest aspect al însingurãrii nedorite, spune: “O, oameni, nu deschideti portile, cã s-ar putea sã nu intre nimeni”.

 Monada nu are o formã ci toate formele. Monadele sunt deopotrivã singularitate si pluralitate în unitate, în sensul complementaritãtii acelor “diferentiale divine” cum le numea Blaga. Monada este acea linie subtilã, invizibilã si imobilã, dar vie, în continua sa lucrare de transformare a omului. Aceastã transformare se face, dupã Leibnitz, nu din cauze externe, ci prin lucrarea “principiului intern” asupra simtului de perceptie a lumii înconjurãtoare si a celei nevãzute. Ea atinge, tangential, deopotrivã pe om si pe Dumnezeul din el, atât cât încape El în om. De aici toatã suita diversificãrii în naturã si a ierarhizãrii monadelor. Nici o monadã nu seamãnã cu alta, dar toate împreunã refac întregul. Monadã sau suflet, tot una. Monada ar fi scara cu mai multe trepte, sau cu mai putine, pe care o avem de urcat de-a lungul unei vieti terestre. Cu fiecare treaptã mai sus, avem o altã perspectivã, iar mintea si sufletul se îmbogãtesc întru sporirea constiintei. Pentru om, nu materialul din care este confectionatã scara este important, ci numãrul de trepte de urcat.

 Monada este ATMANUL indian, cel ce este “mai mic decât mic si mai mare decât mare”, dar este si CABIR-ul grec, acel zeu pitic si urias totodatã. Este atomul, este punctul si infinitul din el si din afara lui, este microcosmos si macrocosmos, unul si acelasi lucru, privit în oglinda timpului.

 Si acum, de la monadã la monadã, haideti sã ne privim mâinile. Ce vedem ? Omul are 5 degete la o mânã, atâtea cât sã numere perioadele de evolutie a pãmântului, a vietii si a materiei din univers. Iatã monada! Ce ar fi mâna fãrã cele 5 degete si ce ar fi cele 5 degete fãrã legãtura lor cu palma? Ce ar fi palma fãrã trup si trupul fãrã creier? Ce este omul fãrã Dumnezeul din el? Este antimonada, este trupul condus de un creier atrofiat, este un “zombi”, acel trup “mort" care poartã douã brate ce se terminã cu doi pumni, gata sã loveascã. Iatã si rostul vietii noastre terestre: triumful monadei asupra antimonadei.

 Omul, ca monadã si totodatã parte din Monadã, oscileazã între omul ca “zeu cãzut, care-si aminteste de ceruri”, al lui Lamartine, si cerul lui Cioran, ca “singura limitã pentru delirul inimii”.

 Antonia Iliescu
23 iunie 2006

 http://www.antonia-dinsuflet.be/eseuri.htm#Singurãtate_