„Ziua plecării mele trebuie să fie cea a culesului roadelor?
Oare nu se va spune că înserarea nu‑i, în fapt, decât răsăritul meu?
Şi ce îi voi dărui celui ce şi‑a lăsat plugul în mijlocul ogorului, sau celui care a oprit roata teascului său?
N‑ar trebui, oare, ca inima mea să devină pomul greu de fructele pe care să le culeg spre a le împărţi acestora?
Şi n‑ar trebui, deci, ca dorinţele‑mi să ţâşnească asemenea izvorului, spre a le putea umple cupele?
Sunt eu o harpă pe care mâna celui Puternic să o poată atinge, ori un fluier prin care suflarea‑i să cânte?
Or, eu nu sunt decât un căutător de tăceri şi ce comoară am găsit în tăcerile mele, pe care să o împart cu încredere?
Dacă astăzi este ziua culesului roadelor, în care câmpuri mi‑am aruncat sămânţa şi în ce anotimpuri uitate?
Şi dacă, într‑adevăr, a sosit vremea să‑mi ridic lampa, nu flacăra mea va arde aici.
Goală şi întunecoasă voi înălţa lampa mea,
Iar paznicul nopţii o va umple cu ulei şi tot el o va aprinde…”
Acestor gânduri le dădu glas. Însă multe îi rămăseseră în inimă, nerostite. Fiindcă lui însuşi nu‑şi putea revela taina cea mai adâncă.
Şi când intra în cetate, mulţimea îl întâmpină strigându‑i numele ca într‑un glas,
Iar bătrânii cetăţii înaintară şi spuseseră:
„Nu te îndepărta de la noi,
Tu, care ai fost splendoarea amiezii luminându‑ne amurgul, tu, care cu tinereţea ta, ai dăruit visuri visului nostru,
Tu nu eşti, printre noi, nici străin, nici oaspete, ci fiul nostru cel preaiubit;
O, fie ca ochii noştri să nu fie lipsiţi de chipul tău.”
Iar preoţii şi preotesele îi ziseseră:
„Nu lăsa valurile mării să ne mai despartă de aici înainte, iar anii pe care i‑am petrecut împreună să rămână doar amintire.
Fiindcă tu ai umblat printre noi asemenea unui spirit şi umbra ta a revărsat lumină peste chipurile noastre.
Ce mult te‑am iubit! Ci dragostea noastră era mută şi ascunsă.
Dar acum iubirea noastră cu glas puternic te cheamă şi ar vrea să ţi se arate întreagă.
Deoarece aşa se întâmplă întotdeauna cu o astfel de dragoste: nu‑i cunoaştem adevărata adâncime decât în clipa despărţirii.”
Apoi veniră şi alţii şi îl implorară. Ci el nu le răspunsese nimic. Înclină doar capul; iar cei ce erau în preajma lui văzură cum lacrimile îi cădeau pe piept.
Şi împreună cu mulţimea, el se întoarse în marea piaţă din faţa templului.
Atunci ieşi din sanctuar o femeie pe numele său Almitra. Şi era o prezicătoare.
Iar el o privi cu adâncă duioşie, fiindcă ea fusese cea care, prima, îl urmase şi care crezuse în el din prima zi în cetatea aceea.
Şi ea I se înclină, zicându‑i:
„Profet al Domnului, în căutarea celor necuprinse, îndelung I scrutat orizonturile, pentru a‑ţi descoperi corabia.
Şi acum, iată, corabia ta a sosit şi trebuie să pleci.
Adâncă este aşteptarea spre ţara amintirilor tale, spre raiul arzătoarelor dorinţe, iar dragostea noastră nu ar vrea să te lege, nici nevoile noastre să te reţină aici.
Totuşi, înainte de a ne părăsi, am dori să ne vorbeşti şi să ne dezvălui câte ceva din adevărurile tale.
Iar noi le vom dărui copiilor, iar aceştia nepoţilor noştri şi ele nu vor pieri niciodată.
Fiindcă, în singurătatea ta, vegheat‑ai zilelor noastre şi, în veghea ta, ai ascultat suspinele şi râsetele somnului nostru.
Acum, arată‑te, dar, nouă şi vorbeşte‑ne despre tot ce ai descoperit, despre ceea ce se află între naştere şi moarte.”
Şi el răspunse:
„Oameni din Orphales, despre ce v‑aş putea vorbi dacă nu despre ceea ce vă învolburează acum sufletele?”
Atunci Almitra zise: „Vorbeşte‑ne despre Iubire.”
Iar el îşi înălţă capul privind mulţimea şi o tăcere adâncă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:
„Când Iubirea vă face semn, urmaţi‑i îndemnul,Chiar dacă drumurile‑i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile‑i vă cuprind, supuneţi‑vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă‑n penaju‑i v‑ar putea răni,
Iar dacă vocea‑i vă vorbeşte, daţi‑i crezare,
Chiar dacă vocea‑i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându‑vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da Iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.
Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul Iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.
Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,
Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.
Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi: „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă: „Eu sunt în inima Creatorului”,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.
Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce sursurul în noapte‑şi cântă,
Să cunoşti durerea prea marii duioşii,
Să fii rănit de înţelegerea Iubirii,
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându‑te,
Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de Iubire,
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul Iubirii,
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.”
