Floarea Soarelui (Demostene Botez 1953)

Mă-ntorc acum spre viitor cu faţa.

Lumina lui îmi trece-adânc prin pleoape.

Şi oamenii îmi sunt şi mai aproape

Şi parcă m-a luat de mână, viaţa.

Eu secolului meu i-aud povaţa;

Spre el vin milioane să se-adape,

Strălucitor ca faţa unei ape

Când soarele răsare, dimineaţa.

.

Ca peste şesuri aurii de grâne

Văd zarea largă-a zilelor de mâne

Şi peisajul lumii viitoare.
Mereu, ca floarea-soarelui, spre soare.

Mai tare-mi bate inima în piept!

Spre viitor tot sufletu-i îndrept,
Cu fata luminata-naltatoare
Mereu, ca floarea-soarelui, spre soare.

Razboinicul Luminii (Paulo Coelho)

Războinicul luminii îşi ţine spada în mâini.
El însuşi hotărăşte ce anume va face şi ce anume nu va face în nici un caz.
Sunt clipe în care viaţa îl duce spre o criză: e silit să se despartă de lucrurile pe care le-a iubit întotdeauna; atunci războinicul reflectează. Caută să vadă dacă îndeplineşte voinţa lui Dumnezeu sau dacă acţionează din egoism. În caz că despărţirea face parte din drum, o acceptă fără a se plânge.
Dacă însă acea despărţire a fost provocată de perversitatea altcuiva, e implacabil în ripostă.
Războinicul stăpâneşte deopotrivă lovitura şi iertarea. Ştie să le folosească pe amândouă cu aceeaşi pricepere.

Prietenii războinicului luminii îl întreabă de unde-i vine energia. El spune: “De la duşmanul ascuns.”
Prietenii întreabă cine e acesta.
Războinicul răspunde: “Cineva pe care nu-l putem răni.”
Poate fi un băieţel care l-a bătut într-o încăierare din copilărie, prietena care l-a părăsit când avea unsprezece ani, profesorul care l-a făcut cândva măgar. Când este obosit, războinicul îşi aduce aminte că acest duşman încă nu i-a văzut curajul.
Nu se gândeşte la răzbunare, pentru că duşmanul ascuns nu mai face parte din sitoria lui. Se gândeşte doar să-şi amelioreze abilitatea, pentru ca faptele lui să străbată lumea şi să ajungă la urechile celui care l-a lovit în trecut.
Durerea de ieri reprezintă forţa războinicului luminii.

.

.

Războinicii luminii nu uită niciodată vechiul dicton: iedul de soi nu behăie.
Nedreptăţile se întâmplă. Toţi se găsesc în situaţii nemeritate - în general când nu se pot apăra. Deseori la uşa războinicului bate înfrângerea.
La asemenea ceasuri, el rămâne tăcut. Nu-şi risipeşte energia în vorbe, pentru că ele nu pot face nimic; este mai bine să-ţi foloseşti forţele ca să rezişti, să ai răbdare şi să fii conştient că Cineva vede. Cineva care a văzut suferinţa nedreaptă şi nu o acceptă.
Acest Cineva îi dă lucrul de care are cea mai mare nevoie: timpul. Mai devreme sau mai târziu, totul va lucra din nou în favoarea lui.
Un războinic al luminii este înţelept; nu-şi comentează înfrângerile.

Stelarii (EM)

Pe Pamint sint multe flori
Plantate cu eoni in urma,
Ce s-au desteptat acum
Din visul separarii.

Se tot uita imprejur
Si intreaba cu candoare
Cine sunt? De unde sunt?
Unde-i casa noastra?




Dar deodata infloresc
Si, dintre petale,
Se aude un glas timid
Eu Sunt, Eu Sunt.






Casa si iubirea noastra
E departe-n stele,






Si-n curind le vom vedea
Cind valul se destrama.

Flacari gemene (EM)

Inima eu mi am deschis
Spre iubirea mea celesta
Din eternitate.
Impreuna vom zbura
Spre zarea albastra
In oceanul de iubire
Al Unicului.

.

.

.

.

.
.
.
.
.
Vino Iubire Celesta
Te stept cu dor nespus,
In lumea de Lotusi Divini
Sa pasim de mina.
Doua stele sclipitoare,
Intr- o inima sa fim
Uniti pentru vecie,

Prin portaluri noi vom trece
Mindre pasari Phoenix,
Plutind in zbor planat
Prin universuri, constelatii,
Spre Soarele Central,
Visul nostru sa implinim
In Iubire pura.

Profetul - Crima & Pedeapsa (Kahlil Gibran) 3

Atunci unul dintre judecătorii cetăţii zise: „Vorbeşte‑ne despre Crimă şi despre Pedeapsă.”
Şi el răspunse, zicând:
„Acestea se întâmplă când judecata voastră rătăceşte în vânt,
Fiindcă numai din nesocotinţă aduceţi prejudicii altora şi deci, vouă înşivă,
Iar pentru aceste prejudicii trebuie apoi să bateţi la uşile dregătorilor şi să aşteptaţi în dispreţ.

Precum Oceanul este Eul vostru divin:
El rămâne pururi imaculat
Şi asemeni etherului el nu‑şi desfăşoară decât aripile.
Ca Soarele este Eul vostru divin,
El nu cunoaşte drumurile cârtiţei, nici nu caută ascunzătorile şarpelui.

Iar Eul divin nu e singur în firea voastră:
Multe în voi sunt omeneşti, dar multe nu sunt încă ale omului
Ci se arată asemenea unui pigmeu diform, care merge buimac, prin ceaţă în căutarea propriei sale deşteptări.
Acum, despre omul din voi aşi vrea să vorbesc,
Fiindcă omul, iar nu Eul vostru divin şi nici pigmeul rătăcind prin ceaţă, este cel care cunoaşte crima şi pedepsirea crimei.
Adesea v‑am auzit vorbind despre cel care comite un lucru rău ca şi cum nu ar fi unul dintre ai voştri, ci un străin printre voi, un intrus în lumea voastră.
Ci eu vă spun că, precum cel sfânt şi cel drept nu pot să se înalţe deasupra a ceea ce este mai înălţător în fiecare dintre voi,
Tot astfel şi cel rău şi cel slab nu pot cădea mai jos decât ceea ce aveţi mai josnic fiecare dinte voi,
Şi precum o singură frunză nu se ofileşte decât cu tăcuta învoire a întregului arbore,
Tot astfel răufăcătorul nu poate să comită crima decât cu consimţământul secret al vostru, al tuturor.
Fiindcă, asemeni unei procesiuni, înaintaţi împreună spre Eul vostru divin,
Voi sunteţi drumul, dar şi drumeţii.
Iar când unul dintre voi cade, acesta‑i pentru cei care sunt în urma lui, prevenindu‑i că o piatră le împiedică trecerea.
Da, dar el cade şi pentru cei aflaţi înaintea lui, care, cu toate că au pasul mai iute şi mai sigur, nu au înlăturat piatra din cale.
Şi iată încă de ce cuvântul trebuie să apese greu pe cugetele voastre:
Cel ucis nu rămâne nevinovat faţă de propria‑i moarte,
La fel cum cel prădat nu‑i nevinovat că a fost jefuit,
Şi cel drept nu‑i neştiutor de fărădelegile celui rău,
Iar cel care are mâinile curate, nu rămâne nepătat de fapta trădătorului.
Da, vinovatul este uneori victima ofensei
Şi, mai adesea, condamnatul suportă pedeapsa şi pentru cel nevinovat ca şi pentru cel fără de cusur.

Fiindcă nu puteţi despărţi pe cel drept de cel nedrept, nici pe cel bun de cel rău,
Amândoi stau în faţa Soarelui asemenea firelor, alb şi negru, întreţesute,
Iar când firul negru s‑a rupt, ţesătorul controlează întreaga ţesătură şi, de asemenea, războiul de tesut.

Dar dacă unul dintre voi încearcă să judece o soţie infidelă,
Să pună atunci în balanţă şi inima bărbatului acesteia şi, astfel, să‑i măsoare cu grijă sufletul,
Şi, la fel, cel care vrea să‑l biciuiască pe ofensator, să privească şi în sufletul celui ofensat,
Iar dacă cineva dintre voi pedepseşte în numele dreptăţii, împlântând securea în copacul răului, să ia aminte şi la rădăcini,

Va găsi, acolo‑n adânc, rădăcinile binelui şi ale răului, ale purtătorului de fructe şi ale celui sterp, imbrăţişându‑se în inima tăcută a pământului.

Iar voi, judecători, care vreţi să fiţi drepţi,
Ce judecată veţi pronunţa împotriva celui care, cu toate că cinstit cu trupul, este hoţ în sufletul său?
Ce pedeapsă veţi hotărî celui care răpune trupeşte pe cineva atunci când el însuşi este vătămat sufleteşte?
Şi cum veţi urmări pe cel care prin faptele sale se arată a fi de rea credinţă şi opresor,
Dar el însuşi, la rându‑i, este jignit şi batjocorit?

Şi, cum veţi pedepsi pe cei a căror remuşcare este deja mai mare decât răul comis?
Remuşcarea nu este oare pedeapsa dată, astfel, chiar de legea căreia voiţi a‑i sluji?
Totuşi, nu puteţi pune remuşcarea pe seama celui vinovat, nici să o scoateţi din inima vinovatului.
Fiindcă, de la sine, remuşcarea va ţipa, în tăcerea nopţii, pentru ca oamenii să se trezească şi să se privească în faţă.
Iar voi, cei care voiţi a înţelege dreptatea, cum veţi reuşi aceasta, dacă nu veţi privi toate faptele în plină lumină?

Atunci numai veţi pricepe că cel drept şi cel decăzut nu sunt decât un singur om stând drept în crepusculul dintre noaptea eului‑pigmeu şi ziua eului‑divin si că piatra unghiulară a templului nu‑i cu nimic mai presus decât cea din adâncul temeliei”.

Profetul - Casatorie, Copii (Kahlil Gibran) 2

Atunci Almitra vorbi din nou: „Dar despre Căsătorie, Stăpâne?”
Şi drept răspuns, el zise:
„V‑aţi născut împreună şi împreună veţi rămâne pentru totdeauna.
Veţi rămâne împreună până ce albele aripi ale morţii vă vor împrăştia zilele.
Da, veţi fi împreună până şi în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.
Dar este bine să existe spaţii în acest împreună al vostru.
Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.

Iubiţi‑vă unul pe altul, dar nu faceţi din Iubire o oprelişte,
Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.
Umpleţi‑vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr‑o singură cupă.
Împărţiţi‑vă pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.
Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi‑vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.

Dăruiţi‑vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,
Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile
Şi ţineţi‑vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,
Căci coloanele templului înălţate‑s la anume distanţă,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.”

Iar o femeie care purta un prunc în braţe spuse: „Vorbeşte‑ne despre Copii”.
Şi el glăsui:

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să‑i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi
Pe drumul nesfârşirii. Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile‑i să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”

Profetul - Iubire (Kahlil Gibran) 1

„Ziua plecării mele trebuie să fie cea a culesului roadelor?
Oare nu se va spune că înserarea nu‑i, în fapt, decât răsăritul meu?
Şi ce îi voi dărui celui ce şi‑a lăsat plugul în mijlocul ogorului, sau celui care a oprit roata teascului său?
N‑ar trebui, oare, ca inima mea să devină pomul greu de fructele pe care să le culeg spre a le împărţi acestora?
Şi n‑ar trebui, deci, ca dorinţele‑mi să ţâşnească asemenea izvorului, spre a le putea umple cupele?
Sunt eu o harpă pe care mâna celui Puternic să o poată atinge, ori un fluier prin care suflarea‑i să cânte?
Or, eu nu sunt decât un căutător de tăceri şi ce comoară am găsit în tăcerile mele, pe care să o împart cu încredere?
Dacă astăzi este ziua culesului roadelor, în care câmpuri mi‑am aruncat sămânţa şi în ce anotimpuri uitate?
Şi dacă, într‑adevăr, a sosit vremea să‑mi ridic lampa, nu flacăra mea va arde aici.
Goală şi întunecoasă voi înălţa lampa mea,
Iar paznicul nopţii o va umple cu ulei şi tot el o va aprinde…”
Acestor gânduri le dădu glas. Însă multe îi rămăseseră în inimă, nerostite. Fiindcă lui însuşi nu‑şi putea revela taina cea mai adâncă.
Şi când intra în cetate, mulţimea îl întâmpină strigându‑i numele ca într‑un glas,
Iar bătrânii cetăţii înaintară şi spuseseră:
„Nu te îndepărta de la noi,
Tu, care ai fost splendoarea amiezii luminându‑ne amurgul, tu, care cu tinereţea ta, ai dăruit visuri visului nostru,
Tu nu eşti, printre noi, nici străin, nici oaspete, ci fiul nostru cel preaiubit;
O, fie ca ochii noştri să nu fie lipsiţi de chipul tău.”
Iar preoţii şi preotesele îi ziseseră:
„Nu lăsa valurile mării să ne mai despartă de aici înainte, iar anii pe care i‑am petrecut împreună să rămână doar amintire.
Fiindcă tu ai umblat printre noi asemenea unui spirit şi umbra ta a revărsat lumină peste chipurile noastre.
Ce mult te‑am iubit! Ci dragostea noastră era mută şi ascunsă.
Dar acum iubirea noastră cu glas puternic te cheamă şi ar vrea să ţi se arate întreagă.
Deoarece aşa se întâmplă întotdeauna cu o astfel de dragoste: nu‑i cunoaştem adevărata adâncime decât în clipa despărţirii.”
Apoi veniră şi alţii şi îl implorară. Ci el nu le răspunsese nimic. Înclină doar capul; iar cei ce erau în preajma lui văzură cum lacrimile îi cădeau pe piept.
Şi împreună cu mulţimea, el se întoarse în marea piaţă din faţa templului.
Atunci ieşi din sanctuar o femeie pe numele său Almitra. Şi era o prezicătoare.
Iar el o privi cu adâncă duioşie, fiindcă ea fusese cea care, prima, îl urmase şi care crezuse în el din prima zi în cetatea aceea.
Şi ea I se înclină, zicându‑i:
„Profet al Domnului, în căutarea celor necuprinse, îndelung I scrutat orizonturile, pentru a‑ţi descoperi corabia.
Şi acum, iată, corabia ta a sosit şi trebuie să pleci.
Adâncă este aşteptarea spre ţara amintirilor tale, spre raiul arzătoarelor dorinţe, iar dragostea noastră nu ar vrea să te lege, nici nevoile noastre să te reţină aici.
Totuşi, înainte de a ne părăsi, am dori să ne vorbeşti şi să ne dezvălui câte ceva din adevărurile tale.
Iar noi le vom dărui copiilor, iar aceştia nepoţilor noştri şi ele nu vor pieri niciodată.
Fiindcă, în singurătatea ta, vegheat‑ai zilelor noastre şi, în veghea ta, ai ascultat suspinele şi râsetele somnului nostru.
Acum, arată‑te, dar, nouă şi vorbeşte‑ne despre tot ce ai descoperit, despre ceea ce se află între naştere şi moarte.”
Şi el răspunse:
„Oameni din Orphales, despre ce v‑aş putea vorbi dacă nu despre ceea ce vă învolburează acum sufletele?”
Atunci Almitra zise: „Vorbeşte‑ne despre Iubire.”
Iar el îşi înălţă capul privind mulţimea şi o tăcere adâncă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:

„Când Iubirea vă face semn, urmaţi‑i îndemnul,
Chiar dacă drumurile‑i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile‑i vă cuprind, supuneţi‑vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă‑n penaju‑i v‑ar putea răni,
Iar dacă vocea‑i vă vorbeşte, daţi‑i crezare,
Chiar dacă vocea‑i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându‑vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da Iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.
Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul Iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,
Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.

Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi: „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă: „Eu sunt în inima Creatorului”,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.

Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce sursurul în noapte‑şi cântă,
Să cunoşti durerea prea marii duioşii,
Să fii rănit de înţelegerea Iubirii,
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându‑te,
Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de Iubire,
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul Iubirii,
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.”